Stimate blogger, prețuiește-ți munca…

Bă, nu ții deloc la munca ta. Accepți orice rahaturi de parcă ai fi ultimul om, zău! Mă doare-n cot și la bascheți de ce crede lumea despre bloggeri. Eu nu mă vând! Nu sunt preșul nimănui, să fie clar pentru oricine. Chiar dacă sunt un amărât de blogger ce încearcă să-și facă loc încet-încet în această lume haotică, nu mă lua de proastă. Nu-mi vinde gogoși (am lucrat 3 ani ca patiser… te fac foietaj în doi timpi și trei mișcări), nu-mi subestima munca și nu mă trata de sus chiar dacă ai șaptezeci de facultăți.

Am niște nervi pe unii colegi din blogosferă… mor! Coane, vrei respectul sponsorilor? Vrei parteneriate, faimă, chestii și vată pe băț? Prețuiește-ți munca! Nu mai acceptați campanii mizere, prețuri de un cingo și mai ales, nu mai acceptați termeni de colaborare pe care nu îi înțelegeți. Nu mai mergeți pe ideea „dacă tot pică ceva” pentru că așa va fi mereu și pe urmă vă plângeți că nu sunteți băgați în seamă sau că trebuia să primiți un cingo și în schimb ați primit doar ambalajul.

Ți-a ciocănit unul la fereastră și se arată dornic de o colaborare? Nu alerga cu limba scoasă după el… în definitiv el are nevoie de serviciile tale și nu invers. Ți-a dat o listă cu condiții? Întreabă-l de 10 ori, clar și răspicat ce vrea de la tine și care sunt termenii colaborării. În general, oamenii serioși care te contactează stabilesc un contract cu drepturi de autor cu tine și în acest fel știi cu siguranță că nu ești tras în piept.

Știu că nu este ușor să exiști ca blogger, dar nu te vinde pe nimic. Prețuiește-ți munca! Va veni o vreme când vei regreta amarnic colaborările inutile care nu te-au făcut să crești. Poate acum crezi că mă roade invidia… fals! Până la urmă, ce naiba mă bag eu? E timpul tău și ești destul de matur să hotărăști despre ce și cine scrii pe blogul tău. Dar nu te plânge… mai bine taci! Pentru că atunci când văd că te smiorcăi, îmi aduc aminte că ți s-a mai spus de ce se poate întâmpla și sincer… îmi vine să te bat. Jur!

Şi dacă dragoste nu e…

heart-1328566_960_720

„A iubi înseamnă să fii fericit de ceva: fără condiții, fără judecăți, fără așteptări.” (Barry Kaufman)

Este trist să observi cum „Te iubesc” este aruncat din avion, ca o simplă frază banală fără să se ţină cont de adevărata conotaţie ale acestor cuvinte. Deseori iubirea sau dragostea adevărată este confundată cu pasiunea trecătoare. Atunci când iubeşti cu adevărat nu pui condiţii şi în nici un caz nu negociezi relaţia. Pur şi simplu iubeşti pentru că asta te face fericit, fără a te gândi ce vei primi în schimb. Dragostea înseamnă atenţie, grijă faţă de cel iubit, respect, prietenie, adoraţie. Dragostea înseamnă momentul ăla când egoismul este eliminat din ecuaţie şi când îţi accepţi partenerul cu toate defectele. Dragostea adevărată este atunci când aveţi aspiraţii comune, dar şi individuale. Ideea este să ştiţi să vă ajutaţi şi să vă înţelegeţi reciproc pentru îndeplinirea ambelor „tabere”.

pexels-photo-large

Dragostea adevărată este atunci când nu eşti forţat să renunţi la prieteni, familie, hobby-uri doar de dragul partenerului. Dragostea nu înseamnă suferinţă de câine şi nici nu te transformă într-o martiră a omenirii pentru că tu ai impresia că „aşa trebuie să fie”. Drumul iubirii nu este niciodată ferit de obstacole. Nu ai să vezi tot timpul unicorni, zâne, inimioare, vată pe băţ…nu! O să ai parte şi de stele verzi atunci când relaţia îţi este pusă la încercare, te vei simţi sufocat, strâns cu uşa şi călcat în picioare.

„În dragoste nu e vorba doar despre posesie, ci și despre apreciere.”— Osho

O să ai parte de momente romantice. Poate chiar o cină la lumina stelelor, cuvinte de amor şoptite la ureche, drăgăleli şi siropoşenii copilăreşti asortate cu alintături pisiceşti. Pe lângă toate astea vor exista momente când vei dori să-i spargi capul pentru că a uitat de ziua ta de naştere. Sau de onomastica voastră, să ducă gunoiul sau pur şi simplu vor exista momente în care nu sunteţi pe aceeaşi lungime de undă.

Discuţii aiurite, vorbe spuse la nervi, poate şi-o farfurie ce va zbura graţios pe la urechi. Dar asta nu înseamnă că iubirea dintre voi a dispărut. Sau poate da? Nu ştiu!  Cert este că micile obstacole vă pot consolida relaţia dacă ştiţi care vă sunt limitele. Încercaţi să conştientizaţi ce aşteptări aveţi de la partener. Dragostea nu este un câmp de luptă, încetaţi să vă mai măsuraţi sentimentele şi trăiţi-vă viaţa la maxim.

Foto credit : Pixabay 

Fericirea – Ce este pentru tine, omule?

fericirea

 

Fericirea? Există o definiţie clară? Eu cred că este o tematică atât de complexă încât rareori cineva poate reda cu exactitate definiţia ei. Mulţi o privesc ca pe un ţel în viaţă, un „big project” de parcă am fi toţi PR-işti înăscuţi, iar alţii se mulţumesc cu lucruri mărunte, cu ce pică sau ce rămâne de la alţii… că doar lumea nu a fost concepută numai din lapte şi miere, nu? Aud deseori diverse strategii „arta de a fi fericit” sau „10 paşi către fericire” şi multe alte titluri de stă mâţa-n coadă. Chiar avem nevoie de manuale cu instrucţiuni care să ne deseneze pur şi simplu paşii către fericire? Nu e mai simplu să ne uităm cu atenţie în jurul nostru? Dacă întrebi 10 oameni sau 1000 despre definiţia fericirii pun pariu că fiecare va răspunde diferit sau poate nu, dar majoritatea răspunsurilor se vor învârti în jurul banilor. Dacă stau bine şi mă gândesc aş putea cataloga fericirea în patru părţi: fericirea inocentă, fericirea materialistă, fericirea spirituală şi fericirea malefică(nu săriţi, jur că am văzut-o cu ochii mei).
fericirea
Cea inocentă este atunci când te bucuri de frumuseţea unei flori, de sărutul furat în tinereţe, de razele soarelui, de dragostea celor din jur şi alte sute de lucruri mărunte dar binefăcătoare pentru sufletul umil al unui muritor de rând. Fericirea materialistă o vezi în feţele „sclipicioase” şi avide după bani sau bunuri extravagante, după caz bineînţeles. Cea spirituală este atunci când găseşti sau să regăseşti puterea de a ierta şi accepta lucrurile aşa cum sunt, aşa cum se petrec fără regrete. Mai există fericirea malefică, o stare de spirit confuză. Cel puţin pentru mine pentru că oricât aş încerca să înţeleg şi să trec peste, nu pot. Fericirea malefică este atunci când unii calcă peste „cadavre” pentru a fi ei mulţumiţi cu viaţa lor. Nu contează cine ne stă în cale, sunt eliminaţi. Simpatie pentru cei călcaţi în picioare? De unde? „Dacă viaţa mi-a oferit o şansă…”cam aşa gândesc majoritatea „fericiţilor”. Lista de exemple poate continua la nesfârşit, ideea este simplă. Această „emoţie” o percepem fiecare în mod diferit, dar mi-aş dori totuşi să nu mai fie doar un „scop” în viaţa celor din jurul meu. A fi fericit înseamnă să te bucuri că încă exişti şi că unora le pasă de tine. Fericirea pare doar un simplu cuvând într-o lume nebună care a uitat să trăiască frumos, a uitat să empatizeze şi să-şi ajute seamănul fără să aştepte nimic în schimb. Oare de ce?

Atunci când eşti la marginea prăpastiei…

http://www.splitshire.com/on-the-edge/
Ce faci atunci când simţi că nu mai poţi? Deseori clachezi, cel puţin aşa am văzut în majoritatea cazurilor. În cazurile mai fericite pui piciorul în prag, tragi aer în piep şi începi să îţi analizezi situaţia, să-ţi faci lista cu lucrurile pozitive şi negative, apoi iei o hotărâre. De cele mai multe ori te împiedici de propria teamă, de proprii demoni şi dai înapoi. Te complaci în situaţii neplăcute pentru liniştea şi psihicul tău şi zaci într-o baltă de suferinţă fără să-ţi pese de persoana ta… fără planuri de viitor, fără mulţumire sufletească. Îţi pierzi identitatea, furia şi neputinţa îţi macină sufletul, iar ceea ce ai fost odată e doar o amintire.
Atunci când eşti la marginea prăpastiei te simţi singur, crezi că eşti unica persoană din tot universul care suferă ca un câine şi chiar dacă în acele momente îţi doreşti ca cineva să-ţi ofere protecţie şi afecţiunea de care ai nevoie… te îndepărtezi de oameni. Te marginalizezi, te simţi vinovat chiar dacă nu eşti. Nu cauţi soluţii la problemele tale (chiar dacă ele se află sub nasul tău) şi spre siderarea unora, te transformi într-o persoană care nu va fi dorită în mijlocul societăţii. Ce faci atunci când eşti la marginea prăpastiei? Te arunci? Aşa pur şi simplu? Fără să lupţi pentru fericirea şi liniştea ta? Niciodată să nu spui : Niciodată!  Întotdeauna luptă pentru tine şi încearcă să apreciezi că eşti sănătos şi că te poţi bucura de frumuseţea din jurul tău. Alţii nu sunt atât de norocoşi, crede-mă… 
Frumuseţea şi bucuriile vieţii le poţi descoperi la orice vârstă. Cineva se va găsi să-ţi aline suferinţa şi să îţi arate, să te înveţe cum este să iubeşti din nou. Trebuie doar să crezi în forţele tale şi să îndrăzneşti să visezi. 

Nu sunt perfectă! Judge me!

De ceva timp am observat o nouă manie pe reţelele de socializare. #DontJudgeChallenge este noua fiţă în domeniul comunităţilor online şi din câte am observat, majoritatea postărilor video arată transformarea unor răţuşce urâte în „lebăduţe” graţioase. Poate m-am născut îngustă la minte, poate nu prind ideea, dar nu înţeleg contextul acestor clipuri. Ştim cu toţii că în spatele fotografiilor „ze best of ze best” sunt tone de make-up, photoshop şi alte chestii „inteligente”. Şi atunci? Înţeleg #don’tjudgechallenge atunci când apari mândră într-o fotografie cu părul răvăşit, fără make-up, naturală, cu pistrui, acnee, tot tacâmul şi să spui naţiunii „Judge Me! Mă simt frumoasă aşa cum sunt!” 
Mă simt frumoasă în orice moment, cu make-up sau fără, cu sindrom PSM (şi ăla face parte din viaţa fiecărei femei, so deal whit that), cu boticul care-l afişez dimineaţa atunci când cafeaua încă nu şi-a făcut efectul. Nu sunt perfectă şi acest lucru mă face unică. Îmi plac lucrurile ciudate precum salata de rucola cu maioneză, gemul de caise cu brânză sărată şi cafeaua rece cu gheaţă. Îmi place să stau în ploaie, mă relaxează şi mă scapă de stres. Plâng la majoritatea filmelor romantice şi ador poveştile de dragoste cu vampiri. Weird, nu? Judge me! 
Am celulită, câteva vergeturi după cele două naşteri, dar sunt mândră de ele. Nu îţi place că le vezi la plajă, nu te uita! Eu mă simt bine în pielea mea şi dacă tu sau ceilalţi aveţi motive să cârcotiţi pe seama celor ca mine, aveţi o problemă. Degeaba sunteţi perfecţi pe afară, dragi lebăduţe. Ştim cu toţii ce zace în unii dintre voi, nu? Să mai dăm exemple? Nu cred că îşi mai au rostul, dar tineţi minte un singur lucru: făţzuca aia perfectă pe care o afişaţi, corpul 90-60-90 nu o să-l aveţi mereu. Anii trec şi vei vedea „consecinţele”. Mă enervează să văd mereu cum catalogaţi o persoană numai după felul cum arată, cum şi cu ce se îmbracă. Nu v-aţi săturat de răutatea voastră?  Mai rezistaţi? Noi, răţuştele urâte vom aştepta să vă reveniţi… sper să fiu în viaţă când se va întâmpla asta. 

Asteptări, frustrări… emoţii din viaţă

Toată lumea are așteptări de la viață, nu? Din clipa în care te-ai născut, părinții îți desenează visează viitorul strălucit făcându-și planuri mărețe, demne de Oscar și de invidia neamului de la Homo Sapiens încoace. Nu contează că tu ai oroare de fluidele biologice ale corpului uman, te faci doctor! Că așa e tradiția de la botezul majoratul lu’ Cuza şi nu e frumos să-ţi dezamăgeşti strămoşii şi să strici relaţiile social-politice dintr-un motiv banal: îţi place să cânţi la harpă şi te visezi în echipa lui Andre Rieu. Desigur, fiecare îţi croieşte propriul stil de viaţă în funcţie de statut, de împrejurări, forţe universale sau pur şi simplu, la noroc. Ce-o fi o fi, şi dacă n-o fi, găsim noi ceva…
Nu zic că nu este bine să urmăm sfaturile părinţilor în ceea ce priveşte viitorul, dar câteodată stau şi mă întreb… dacă viitorul este altceva decât ceea ce îşi doresc alţii pentru noi? Dacă menirea ta pe lume este să fii altceva în viaţă? Mereu aud la ceilalţi „lasă,dragă! îl fac avocat, doctor, arhitect, colonel ş.a.m.d.  câştigă bani mulţi, blabla bla bla”… şi copilul creşte, merge la şcoli alese pe sprânceană şi se alege cu o meserie pe care ai vrut-o tu. Câţi dintre noi le dăm posibilitatea copiilor să aleagă? Unii sunt mai rebeli şi fac totul în ciuda părinţilor, alegând alt drum în viaţă. Câteodată greşesc (de cele mai multe ori), câteodată au succes în ceea ce fac. 
Viaţa îţi oferă o mulţime de posibilităţi după care să te ghidezi şi fiecare este liber să aleagă calea ce-o va urma. Omenirea, universul, cei de lângă tine au aşteptări de la tine. Îi vei dezamăgi, bucura sufletele în fiecare clipă a vieţii tale şi tot ce contează până la urmă este dacă tu eşti fericit. Vei întâmpina obstacole, vei plânge, iubi, minţi, trăda… dar să nu îţi vinzi sufletul niciodată. 

Am revenit…

M-am întors… de unde? Nici măcar eu nu ştiu, dragii mei. Am simţit nevoia unei pauze de tot ce însemna adrenalină, deadline-uri, creativitate şi multe altele. Aveam nevoie de un respiro din viaţa online, de linişte pentru sufletul meu, ceva timp mai mult pentru relaxare, un pic mai mult… doar pentru mine. Aşa este, câteodată devin egoistă şi nu îmi pasă de ce spune lumea din jurul meu. Nu trăiesc cu „lumea”, nu ea îmi dă de mâncare şi nici nu mă scapă de probleme, nu? Câteodată este bine să te retragi într-un colţişor şi să te încarci cu energie pozitivă ce te va ajuta în următoarea perioadă. 
Aşa am făcut şi eu… chiar simţeam nevoia să „uite” lumea de existenţa mea, de blogul meu şi de personajele mele imaginare. De ce? Nu am un motiv anume, nu sunt supărată, nu mă deranjează nimic important, iar voi dragii mei, în ciuda tuturor obstacolelor… sunteţi tot aici? Mă bucur că după mica mea absenţă, încă mai faceţi căutări pe acest blog, încă mai citiţi unele articole şi acest lucru îmi încarcă inima, sufletul cu energie. 
Să aveţi un început de săptămână cât mai frumos, la fel ca sufletele voastre!

Un simplu gest venit din suflet te topeşte…

De ceva timp lumea din jurul meu mă uimeşte cu câte ceva. Nu ştiu ce se întâmplă, o fi efectul eclipsei… poate omenirea conştientizează cât de important este să oferi un pic de fericire printr-un simplu gest: o vorbă bună, o floare, un zâmbet, o mică scrisoare. Nu costă nimic să-l faci pe cel de lângă tine să zâmbească, nu? Îţi cad gradele? Te sufoci? Ţi se împleticeşte limba? Nu! 
„Sărumâna, doamnă!” şi zâmbeşte…
Acum câteva zile am fost salutată respectuos de un domn în vârstă, înclinând capul în semn de respect şi acest gest m-a uns pe suflet. Mi-am omorât neuronii să-mi dau seama cine o fi fost respectivul domn şi nici bătută nu pot să-mi amintesc. O fi fost vreun vechi pacient, dar în general am memoria destul de bună şi chiar dacă nu le reţin numele, fizionomia feţei îmi rămâne întipărită-n minte. Azi am avut o altă supriză : am primit prin poştă o felicitare cu ocazia sărbătorilor pascale de la o cititoare fidelă. Să vă mai spun că aveam lacrimi în ochi când am deschis plicul? Să vă povestesc ce amestec de emoţii mă încercau? 
Mulţumesc încă o dată pentru surpriza minunată, Maria Elena. Mi-ai dovedit că unii oameni încă mai ţin la „tradiţie” în ciuda tuturor gadget-urilor şi a tehnologiei care evoluează cu repeziciune. Un simplu gest face cât o mie de cuvinte la fel cum o îmbrăţişare îţi alină sufletul atunci când ai nevoie de susţinere, de iubire.Mâine cică mă aşteaptă o altă surpriză, oare ce o fi? Aştept cuminţică…
Vă doresc o seară liniştită, alături de cei dragi vouă şi multe îmbrăţişări pline de iubire!
                              

Luxul unor sentimente mai bune…

Măcar în preajma sărbătorilor să fim mai buni…
Şi în restul zilelor, ce faci? Dai cu bâta? Înjuri babele la semafor, le îmbrânceşti în autobuz sau cum? Mă enervează faptul că oamenii din ziua de azi vor prea mult de la cei din jurul lor, fără să ofere nimic în schimb. Nici măcar simpatia, zâmbetul sau pur si simplu un „mulţumesc” venit din suflet. Mă întreb câteodată ce este cu voi? De ce vă este greu să fiţi „buni” în fiecare zi? De ce brusc când sunt sărbătorile pascale sau cele de iarnă, te transformi şi îţi oferi „preţiosul” tău ajutor doar ca să dea bine pe sticlă, în ziare, la cunoscuţi ş.a.m.d. 
E ca şi cum ai oferi copilului tău o mângâiere sau o îmbrăţişare doar de Crăciun sau când vine Iepuraşul… cel puţin aşa văd eu lucrurile. Un copil din plasament nu are nevoie de biscuiţii tăi numai la ceas de sărbătoare iar bătrânii lipsiţi de ajutor nu au nevoie de „punga cu surprize” când vrei tu sau când îţi aduci aminte. Este un lux să te gândeşti la ceilalţi fără să aştepţi laude sau pur şi simplu egoismul din tine te lasă fără sentimente? 
De ce am scris aceste mici rânduri? Nu ştiu… poate doar să atrag atenţia că universul nu se învârte numai în jurul unuia dintre noi şi poate că am speranţa că ne vom schimba sufletul într-o oarecare măsură. Viaţa este atât de grea încât nu ştiu de ce o mai îngreunăm şi noi cu sentimente inutile. De ce este atât de greu să îţi arăţi „bunătatea” sufletului în fiecare zi? 

Ei nu cer să se nască…

Sursă foto: http://www.elephantjournal.com/
Astăzi am avut de umblat după facturi, câteva comisioane şi ultima oprire a fost la o farmacie din centrul oraşului. Nu este prima oară când dau peste cerşetori, nu este prima dată când privirea unuia dintre ei îmi scormoneşte sufletul şi mă cuprinde groaza. Câteodată mă gândesc „dacă eram şi eu ca el”. Să nu credeţi că dacă văd 10000 de persoane sărmane, gata mă apuc să le arunc bani. Nici gând, nici eu nu stau pe roze. Vă spuneam că ultima oprire a fost la o farmacie. Înainte să ajung în faţa uşii, un ghemotoc de copiliţă mă întâmpină cu un surâs inocent. Pentru câteva fracţiuni de secundă, o privesc din cap până-n picioare. Nu cred că avea mai mult de 4 anişori, blondă, cârlionţată, făţuca albă şi nişte ochi verzi imenşi. Precar îmbrăcată pentru acest anotimp, haine ponosite, foarte murdare.
Te rog, îmi dai un bănuţ să-mi iau bomboane?
Am privit-o rapid şi am înaintat. Am intrat în farmacie şi am cerut ceva dintr-o reţetă. În timp ce doamna farmacistă mă servea, nu aveam cum să nu observ copila lipită de geam. Parcă era ca o mică ventuză…
Te rog, te rog…îmi dai?
 
Mă uitam la ea, apoi la farmacista care îmi explica „povestea căprioarei” în legătură cu reţeta. În timp ce-mi număram restul, copila a stat lipită de geam. Mă privea cu ochii ăia mari şi îi citeam suferinţa, viaţa amară şi viitorul care nu părea prea strălucit. În drum spre ieşire am pregătit câţiva bănuţi să-i dau copilei. O fracţiune de secundă, ochişorii s-au luminat.
Cine te-ai trimis la cerşit, copilaş?
Da colo… şi-mi arăta cu degeţelul îngheţat de frig într-o direcţie „imaginară” pentru mine.
Te-a trimis mami?
 
Un pic temătoare mi-a aprobat din căpuşorul bălai. Răspunsul ei mi-a sfâşiat sufletul. Eram conştientă că bănuţii nu vor fi pentru ea, am oftat şi m-am gândit că poate copila este flămândă. Cine ştie de când nu a mâncat. Aveam la mine un produs de patiserie, am scos punguţa şi i-am dat-o ei.
Să o mănânci pe toată, da? 
 
Trebuia să ajung la servici şi m-am grăbit să traversez strada. Am făcut câţiva paşi şi din instinct sau pură curiozitate, m-am oprit şi am privit în urmă. Copila se uita la plăcintă ca la ceva ce nu văzuse în veci (şi poate aşa era), a mirosit-o, a mai privit încă o dată şi apoi a început să mănânce. Am zâmbit şi am mers mai departe. De multe ori am văzut cum unii „sărmani” dacă primesc mâncare şi nu bani, o aruncă la primul colţ. Cred că aţi văzut şi voi acest lucru, nu? Ca fetiţa asta sunt mii de copii în România şi uneori mă apucă o ciudă pe aceşti părinţi înconştienţi care-i aduc pe lume. Din start sunt condamnaţi la sărăcie, mizerie, tortură, foamete…moarte. Ei nu cer să se nască şi totuşi, când nu vom mai vedea acest lucru pe străzile din lumea asta?