Stimate blogger, prețuiește-ți munca…

Bă, nu ții deloc la munca ta. Accepți orice rahaturi de parcă ai fi ultimul om, zău! Mă doare-n cot și la bascheți de ce crede lumea despre bloggeri. Eu nu mă vând! Nu sunt preșul nimănui, să fie clar pentru oricine. Chiar dacă sunt un amărât de blogger ce încearcă să-și facă loc încet-încet în această lume haotică, nu mă lua de proastă. Nu-mi vinde gogoși (am lucrat 3 ani ca patiser… te fac foietaj în doi timpi și trei mișcări), nu-mi subestima munca și nu mă trata de sus chiar dacă ai șaptezeci de facultăți.

Am niște nervi pe unii colegi din blogosferă… mor! Coane, vrei respectul sponsorilor? Vrei parteneriate, faimă, chestii și vată pe băț? Prețuiește-ți munca! Nu mai acceptați campanii mizere, prețuri de un cingo și mai ales, nu mai acceptați termeni de colaborare pe care nu îi înțelegeți. Nu mai mergeți pe ideea „dacă tot pică ceva” pentru că așa va fi mereu și pe urmă vă plângeți că nu sunteți băgați în seamă sau că trebuia să primiți un cingo și în schimb ați primit doar ambalajul.

Ți-a ciocănit unul la fereastră și se arată dornic de o colaborare? Nu alerga cu limba scoasă după el… în definitiv el are nevoie de serviciile tale și nu invers. Ți-a dat o listă cu condiții? Întreabă-l de 10 ori, clar și răspicat ce vrea de la tine și care sunt termenii colaborării. În general, oamenii serioși care te contactează stabilesc un contract cu drepturi de autor cu tine și în acest fel știi cu siguranță că nu ești tras în piept.

Știu că nu este ușor să exiști ca blogger, dar nu te vinde pe nimic. Prețuiește-ți munca! Va veni o vreme când vei regreta amarnic colaborările inutile care nu te-au făcut să crești. Poate acum crezi că mă roade invidia… fals! Până la urmă, ce naiba mă bag eu? E timpul tău și ești destul de matur să hotărăști despre ce și cine scrii pe blogul tău. Dar nu te plânge… mai bine taci! Pentru că atunci când văd că te smiorcăi, îmi aduc aminte că ți s-a mai spus de ce se poate întâmpla și sincer… îmi vine să te bat. Jur!

Fericirea – Ce este pentru tine, omule?

fericirea

 

Fericirea? Există o definiţie clară? Eu cred că este o tematică atât de complexă încât rareori cineva poate reda cu exactitate definiţia ei. Mulţi o privesc ca pe un ţel în viaţă, un „big project” de parcă am fi toţi PR-işti înăscuţi, iar alţii se mulţumesc cu lucruri mărunte, cu ce pică sau ce rămâne de la alţii… că doar lumea nu a fost concepută numai din lapte şi miere, nu? Aud deseori diverse strategii „arta de a fi fericit” sau „10 paşi către fericire” şi multe alte titluri de stă mâţa-n coadă. Chiar avem nevoie de manuale cu instrucţiuni care să ne deseneze pur şi simplu paşii către fericire? Nu e mai simplu să ne uităm cu atenţie în jurul nostru? Dacă întrebi 10 oameni sau 1000 despre definiţia fericirii pun pariu că fiecare va răspunde diferit sau poate nu, dar majoritatea răspunsurilor se vor învârti în jurul banilor. Dacă stau bine şi mă gândesc aş putea cataloga fericirea în patru părţi: fericirea inocentă, fericirea materialistă, fericirea spirituală şi fericirea malefică(nu săriţi, jur că am văzut-o cu ochii mei).
fericirea
Cea inocentă este atunci când te bucuri de frumuseţea unei flori, de sărutul furat în tinereţe, de razele soarelui, de dragostea celor din jur şi alte sute de lucruri mărunte dar binefăcătoare pentru sufletul umil al unui muritor de rând. Fericirea materialistă o vezi în feţele „sclipicioase” şi avide după bani sau bunuri extravagante, după caz bineînţeles. Cea spirituală este atunci când găseşti sau să regăseşti puterea de a ierta şi accepta lucrurile aşa cum sunt, aşa cum se petrec fără regrete. Mai există fericirea malefică, o stare de spirit confuză. Cel puţin pentru mine pentru că oricât aş încerca să înţeleg şi să trec peste, nu pot. Fericirea malefică este atunci când unii calcă peste „cadavre” pentru a fi ei mulţumiţi cu viaţa lor. Nu contează cine ne stă în cale, sunt eliminaţi. Simpatie pentru cei călcaţi în picioare? De unde? „Dacă viaţa mi-a oferit o şansă…”cam aşa gândesc majoritatea „fericiţilor”. Lista de exemple poate continua la nesfârşit, ideea este simplă. Această „emoţie” o percepem fiecare în mod diferit, dar mi-aş dori totuşi să nu mai fie doar un „scop” în viaţa celor din jurul meu. A fi fericit înseamnă să te bucuri că încă exişti şi că unora le pasă de tine. Fericirea pare doar un simplu cuvând într-o lume nebună care a uitat să trăiască frumos, a uitat să empatizeze şi să-şi ajute seamănul fără să aştepte nimic în schimb. Oare de ce?

Nu sunt perfectă! Judge me!

De ceva timp am observat o nouă manie pe reţelele de socializare. #DontJudgeChallenge este noua fiţă în domeniul comunităţilor online şi din câte am observat, majoritatea postărilor video arată transformarea unor răţuşce urâte în „lebăduţe” graţioase. Poate m-am născut îngustă la minte, poate nu prind ideea, dar nu înţeleg contextul acestor clipuri. Ştim cu toţii că în spatele fotografiilor „ze best of ze best” sunt tone de make-up, photoshop şi alte chestii „inteligente”. Şi atunci? Înţeleg #don’tjudgechallenge atunci când apari mândră într-o fotografie cu părul răvăşit, fără make-up, naturală, cu pistrui, acnee, tot tacâmul şi să spui naţiunii „Judge Me! Mă simt frumoasă aşa cum sunt!” 
Mă simt frumoasă în orice moment, cu make-up sau fără, cu sindrom PSM (şi ăla face parte din viaţa fiecărei femei, so deal whit that), cu boticul care-l afişez dimineaţa atunci când cafeaua încă nu şi-a făcut efectul. Nu sunt perfectă şi acest lucru mă face unică. Îmi plac lucrurile ciudate precum salata de rucola cu maioneză, gemul de caise cu brânză sărată şi cafeaua rece cu gheaţă. Îmi place să stau în ploaie, mă relaxează şi mă scapă de stres. Plâng la majoritatea filmelor romantice şi ador poveştile de dragoste cu vampiri. Weird, nu? Judge me! 
Am celulită, câteva vergeturi după cele două naşteri, dar sunt mândră de ele. Nu îţi place că le vezi la plajă, nu te uita! Eu mă simt bine în pielea mea şi dacă tu sau ceilalţi aveţi motive să cârcotiţi pe seama celor ca mine, aveţi o problemă. Degeaba sunteţi perfecţi pe afară, dragi lebăduţe. Ştim cu toţii ce zace în unii dintre voi, nu? Să mai dăm exemple? Nu cred că îşi mai au rostul, dar tineţi minte un singur lucru: făţzuca aia perfectă pe care o afişaţi, corpul 90-60-90 nu o să-l aveţi mereu. Anii trec şi vei vedea „consecinţele”. Mă enervează să văd mereu cum catalogaţi o persoană numai după felul cum arată, cum şi cu ce se îmbracă. Nu v-aţi săturat de răutatea voastră?  Mai rezistaţi? Noi, răţuştele urâte vom aştepta să vă reveniţi… sper să fiu în viaţă când se va întâmpla asta. 

Luxul unor sentimente mai bune…

Măcar în preajma sărbătorilor să fim mai buni…
Şi în restul zilelor, ce faci? Dai cu bâta? Înjuri babele la semafor, le îmbrânceşti în autobuz sau cum? Mă enervează faptul că oamenii din ziua de azi vor prea mult de la cei din jurul lor, fără să ofere nimic în schimb. Nici măcar simpatia, zâmbetul sau pur si simplu un „mulţumesc” venit din suflet. Mă întreb câteodată ce este cu voi? De ce vă este greu să fiţi „buni” în fiecare zi? De ce brusc când sunt sărbătorile pascale sau cele de iarnă, te transformi şi îţi oferi „preţiosul” tău ajutor doar ca să dea bine pe sticlă, în ziare, la cunoscuţi ş.a.m.d. 
E ca şi cum ai oferi copilului tău o mângâiere sau o îmbrăţişare doar de Crăciun sau când vine Iepuraşul… cel puţin aşa văd eu lucrurile. Un copil din plasament nu are nevoie de biscuiţii tăi numai la ceas de sărbătoare iar bătrânii lipsiţi de ajutor nu au nevoie de „punga cu surprize” când vrei tu sau când îţi aduci aminte. Este un lux să te gândeşti la ceilalţi fără să aştepţi laude sau pur şi simplu egoismul din tine te lasă fără sentimente? 
De ce am scris aceste mici rânduri? Nu ştiu… poate doar să atrag atenţia că universul nu se învârte numai în jurul unuia dintre noi şi poate că am speranţa că ne vom schimba sufletul într-o oarecare măsură. Viaţa este atât de grea încât nu ştiu de ce o mai îngreunăm şi noi cu sentimente inutile. De ce este atât de greu să îţi arăţi „bunătatea” sufletului în fiecare zi? 

Are nevoie de noi…

Lumea e plină de oameni care au nevoie de ajutor. Câteodată , trecem pe lângă ei , nepăsători , cu gândurile noastre , fără să ne dăm seama că o mână întinsă celuilalt , face minuni.
Am terminat Liceul Sanitar din Oradea si Facultatea de Stiinte Economice, dupa care m-am casatorit. Iubesc zorile, norii de praf, baltile de pe asfalt, fulgii care-mi intra-n ochi, muntii, mi-e frig, mi-e cald, ma cert, ma impac, iubesc, sunt tradata, merg mai departe, simt, vibrez, caut, judec si sunt judecata. Am bucurii, un camin, tristeti, furii, zile bune, zile proaste. Doar ca mie o ursitoare mi-a asezat in soarta si flori cu spini si rascruci. ” … aşa începe povestea unui suflet care vrea să trăiască.
Ana-Maria vrea să lupte pentru şansa ei , iar noi o putem ajuta .Nu îi este frică de boală , singura ei teamă este să piardă un răsărit de soare sau primul fulg de zăpadă din iarna viitoare. O poţi ajuta ? Măcar răspândeşte povestea ei mai departe şi ea îţi va mulţumi…cu un zâmbet de fericire .
Dacă vrei să aflii mai multe informaţii despre istoricul ei medical , intră pe blogul ei şi încearcă să îi înţelegi teama. 

http://www.pentruanamaria.ro/ 
PS: Distribuie mai departe , povestea Anei-Maria! 

Vreau să te cunosc !

Bună seara , fetelor! Staţi liniştite , nu vă agitaţi , nu este un anunţ pentru matrimoniale. De ce titlul acesta vă întrebaţi? Este foarte simplu. Vreau să te cunosc! Pe tine , draga mea cititoare a blogului meu. Chiar dacă interacţionăm pe minunata reţea socială , aş dori să ştiu cât mai multe despre tine. Care sunt visurile tale , ce dezamăgiri ai avut , ce ai vrea să faci în viitor şi multe alte chestii mărunte care , după părerea mea , fac legătura între două persoane . Cu cât ştii mai multe despre cel cu care vorbeşti , legăturile de prietenie sunt mult mai strânse şi deseori îţi dai seama că multe lucruri pe care le faci tu , le face şi celălalt. Sau descoperi că aveţi aceleaşi ţeluri în viaţă , aceleaşi idealuri sau vise.După cum bine ştiţi , în curând blogul meu va împlini frumoasa vârstă de 2 anişori. O vârstă frumoasă aş putea zice , timp din belşug  în care am descoperit de-alungul vremii , persoane minunate cu care aş putea lega prietenii de-o viaţă . Faptul că voi îmi sunteţi alături şi mă citiţi ( chiar şi articolele cu mii de aberaţii 😀 ) mă ajută să merg mai departe cu acest mic proiect . Fără părerile voastre sau critici deseori , nu aş putea continua . 
Voi mă cunoaşteţi destul de bine , nu ? Ştiţi că îmi place să scriu , să mărgelesc , să compun câteodată poezii şi multe alte chestii mărunţele. Acum a venit vremea să ştiu mai multe despre voi . Aşa e corect , nu ? 😀
Deci , dacă aveţi amabilitatea şi timp , vă propun să îmi răspundeţi la câteva întrebări fulger :

1. Cine eşti ? ( Numele , de unde eşti , vârsta dacă nu este secretă , cu ce te ocupi etc )
2. Cum te-ai descrie în 3 cuvinte.
3.Ce hobby-uri ai ?
4.Care sunt visele sau planurile tale de viitor?
5. Dacă ai schimba ceva la tine , care ar fi acel lucru ?
6.Foloseşti cosmetice?Care sunt preferatele voastre şi care sunt cele trei lucruri care nu vă lipsesc niciodată din poşetă?
7.Ce concursuri ai vrea să vezi pe acest blog pe viitor? (ex de premii :cărţi , articole bebeluşi etc )
8. Ce articole ai dori să citeşti pe acest blog ?( dacă ideea ta este minunată , o voi pune imediat în practică )
9.Părerea ta sinceră despre blogurile din România. Ce te impresionează , ce te face să urmăreşti un blog şi ce nu îţi place la unele.
10. O întrebare pentru mine ? ( mă poţi întreba orice vrea sufleţelul tău )


Acestea sunt întrebările mele , fetelor. Sper să îmi răspundeţi la toate întrebările. Răspunsurile voastre mă vor ajuta să vă cunosc măcar un pic şi mai ales mă vor ajuta să aflu ce aţi dori să vedeţi pe acest blog. Vă doresc să aveţi un sfârşit de săptămână liniştit , vă îmbrăţişez pe toate şi de abia aştept să citesc răspunsurile voastre . Promit că vă răspund la toate ! Pupici! 

Voi aţi rezista ?

Din plictiseală , aseară am început să butonez telecomanda televizorului.Nu prea deschid televizorul , e mai mult piesa de muzeu ,bibelou sau adunător de praf cum îi mai zic eu .Mi-a atras atenţia o emisiune de pe canalul BBC , unde se prezenta un documentar despre traiul celor din Africa. Emisiunea se numeşte „Rich , Famous and in the Slums” .Formatul acestui documentar destul de emoţionant , îi aduce pe tărâmurile mizere ale Africii   pe Lenny Henry, Reggie Yates, Samantha Womack şi Angela Rippon . Cei patru vor locui alături de familii foarte sărace , în condiţii mizere . Adeseori au fost puşi să locuiască în familii cu bolnavi seropozitiv .Cei patru încearcă din răsputeri să se adapteze stilului de viaţă mizeră, iar pentru a supravieţui sunt nevoiţi să caute zilnic ceva de muncă. Au spălat rufe la mână , au curăţat toalete publice (şi credeţi-mă arătau groaznic) , au muncit în spitalul local unde aveau grijă de pacienţii bolnavi , au curăţat excremente umane , sânge …Ce m-a oripilat mai mult, a fost momentul în care o mămică a născut pe scarile spitalului. Copilul s-a născut mort , iar sărmana mamă nu putea să îşi îngroape copilaşul din cauza banilor. Şi ca ea sunt multe în zona Kibera (Kenya) . Mame singure care încearcă din răsputeri să crească 3-4 copii. Condiţii mizerabile pentru un trai decent, toalete comune (pentru 10-20 de familii) ,umilinţă la tot pasul , boli incurabile şi cu toate astea ei trăiesc cu speranţa că mâine va fi o zi mai bună.

photo:http://willcookson.files.wordpress.com/2011/03/kibera-slums.jpg

Pentru a fi angajată , o femeie se aşează la marginea unui drum şi aşteaptă. Exact ca la prostituţie.Doar 8% din femeile care îşi caută de muncă , reuşesc să fie angajate pe un salariu mizer. La un moment dat jurnalista Angela Rippon a spus că este impresionată de puterea oamenilor de a merge mai departe. Chiar dacă holera este la doi paşi , chiar dacă canalizarea împuţită le trece prin faţa casei , Angela a văzut casele curate şi hainele spălate impecabil pe sârmă. Actriţa Samantha Womack a convieţuit cu o prostituată.O mamă a doi copii , tânără , a ales această meserie pentru că era singura opţiune de a-şi ţine copii în şcoală pentru a avea o educaţie mai bună şi să aibă un viitor mai bun decât al ei.
Sunt multe de comentat , eu sincer nu aş rezista nici 12 ore în acele condiţii. O emisiune  care te emoţionează fără să vrei şi care îţi arată cât de bine trăieşti tu, în comparaţie cu acea parte a lumii.
Voi aţi văzut emisiunea? Aţi putea face faţă ?