Nu știu exact dacă această carte există în casa cuiva, dar în biblioteca mea nu este… încă. Lucrez într-un centru de sănătate mintală pentru adulți și zilnic întâlnesc oameni care poartă în tăcere mai multe povești decât paginile unei cărți. Oameni care zâmbesc politicos, dar în privirea cărora se citește o oboseală profundă. Oameni care se luptă cu anxietatea, cu perfecționismul, cu teama de a fi judecați. Oameni care, într-un fel sau altul, s-au pierdut printre așteptări, deadline-uri și comparații.
În 15 ani am învățat în fiecare zi că unii oamenii nu au nevoie doar de tratamente sau terapie, ci și de cuvinte care să-i aline, să-i motiveze, să-i facă să creadă din nou în ei înșiși. Așa a prins contur, în mintea mea, ideea unei cărți care (poate) lipsește din multe biblioteci. O carte care să vorbească despre curajul de a fi vulnerabil, despre puterea de a te ridica atunci când viața te doboară și despre frumusețea de a te redescoperi dincolo de etichete, eșecuri și frici.
Dacă ar exista, această carte s-ar numi „Înapoi la mine”. Nu ar fi doar un simplu volum motivațional sau o confesiune, ci o călătorie interioară. Una care îi ajută pe tineri (și nu numai) să înțeleagă că vindecarea și echilibrul nu vin din perfecțiune, ci din acceptare. Ar fi un amestec de povești reale, reflecții personale și exerciții simple pentru suflet, scrise într-un limbaj cald, sincer, fără mască. Și dacă ar deveni realitate, cred că locul ei natural ar fi la Editura NICULESCU, pentru că acolo se construiesc cărți cu misiune, cărți care să ajungă la inimile celor care caută sens, echilibru și reziliență.
O carte pentru generația care simte totul, dar nu mai are timp să simtă
„Înapoi la mine” ar fi cartea celor care se pierd în agitația zilnică, care se compară constant cu alții, care cred că nu sunt suficienți doar pentru că lumea pare mereu cu un pas înainte. În fiecare zi văd tineri frumoși care poartă pe umeri greutăți invizibile: anxietate, frică, perfecționism, nevoia de validare. Le lipsește un loc sigur, o voce care să le spună: „Nu ești stricat. Nu e nimic greșit cu tine. Doar ai obosit puțin.”. Această carte ar fi tocmai acea voce. Un ghid pentru redescoperire, o pauză între notificări, un răgaz între două respirații.
Fiecare capitol ar combina experiențe reale cu reflecții simple despre cum emoțiile ne modelează viața, dar și despre cum putem construi un echilibru între ceea ce simțim și ceea ce arătăm lumii. La finalul fiecărui capitol ar exista un mic exercițiu de introspecție. Nu ceva complicat, ci o mică invitație: scrie trei lucruri care te liniștesc, amintește-ți un moment în care ai fost mândru de tine sau notează ce ai vrea să-i spui versiunii tale din trecut.
De ce ar trebui să o citească cineva
Pentru că trăim într-o eră în care suntem conectați la tot și, paradoxal, mai deconectați de tot ce ne înconjoară ca niciodată. Cartea aceasta ar aduce înapoi ideea de umanitate, de sinceritate. Ar încuraja cititorul să pună întrebări, nu să caute rețete. De exemplu, în loc de un capitol despre „100 de reguli pentru a avea grijă de tine”, ar exista unul numit: „Cum să-ți permiți să nu fii bine, pentru o vreme”, pentru că și nefericirea are nevoie de spațiu ca să plece. „Înapoi la mine” ar fi o carte pe care o citești cu creionul în mână, subliniind pasaje care te ating și notând gânduri care nu te mai lasă să dormi. O carte care nu îți spune „fii puternic”, ci te învață că adevărata putere e să recunoști când ești obosit.
Ce (poate) aduce diferit
Spre deosebire de multe volume motivaționale care oferă soluții generale, această carte ar putea aduce o perspectivă umană, caldă, autentică. Rânduri scrise de cineva care a văzut durerea altora, care a înțeles frica din spatele zâmbetelor și care a învățat că uneori vindecarea începe cu o frază simplă: „Te înțeleg.”. Într-o lume care aleargă după rețete rapide pentru fericire, „Înapoi la mine” ar fi o carte despre răbdare, introspecție și reconectare. Despre cum poți învăța să trăiești frumos, chiar și atunci când lucrurile nu sunt perfecte. Despre cum poți transforma fiecare zi într-o lecție, nu într-o fugă.
Fragment din carte…
„Am învățat că nu trebuie să câștig toate bătăliile. Unele sunt doar pentru a mă învăța să-mi ascult sufletul. Când mă simt pierdută, nu mai caut drumuri noi, ci mă întorc la mine… la locul acela mic, din inimă, unde știu că sunt acasă. Acolo nu există zgomot, nici frică, doar respirația mea și un gând care se repetă: „Sunt aici. Încă sunt aici.”. Poate că nu am reușit azi să schimb lumea, dar am reușit să mă țin de mână. Și asta e tot ce contează uneori.”
Acesta ar fi fragmentul care, sper că ar face cititorul să nu mai lase cartea din mâini. Pentru că toți avem momente în care nu știm cum să mergem mai departe, dar dacă găsim măcar o pagină care să ne dea curaj… deja nu mai suntem singuri.
O carte despre reîntoarcerea la sine
Într-un mod cât mai simplu, „Înapoi la mine” ar fi despre micile revoluții interioare. Despre cum un gând bun spus la momentul potrivit poate schimba o zi întreagă. Despre cum vulnerabilitatea nu e slăbiciune, ci formă de curaj. Despre cum poți fi blând cu tine în timp ce înveți să crești. Ar fi o carte care te provoacă să te oprești din alergare și să te întrebi:
* Când m-am ascultat ultima dată cu adevărat?
* Când mi-am spus ultima oară „mulțumesc” pentru tot ce am reușit?
* Ce înseamnă pentru mine echilibrul, dacă nu să fiu împăcat cu mine însumi?
Tinerii ar descoperi în paginile ei că nu e rușinos să ceri ajutor, că schimbarea nu e o amenințare, ci o șansă, și că fiecare pas greșit e, de fapt, o dovadă că încearcă. Mulți dintre cei pe care îi întâlnesc în centrul de sănătate mintală spun că nu știu cum să se audă, pentru că nimeni nu i-a învățat asta. Toți au învățat cum să performeze, cum să ofere, cum să suporte tăcut orice, dar nu cum să se asculte. Ar învăța că nu există oameni fără frici, ci există doar oameni care merg mai departe în ciuda altora.
De ce nu există încă?
Poate pentru că este greu să scrii o carte care să atingă atât de multe suflete fără să pară că le știi pe toate. Poate pentru că, uneori este nevoie doar de curaj, de sinceritate, de timp. Dar tocmai de aceea cred că această carte trebuie să existe. Pentru cei care nu mai au puterea să spună ce simt. Pentru cei care zâmbesc în public și plâng acasă (fii sincer, de câte ori ai făcut asta?). Pentru cei care cred că nu merită iubire. Pentru cei care au uitat că sunt mai mult decât greșelile lor.
Poate într-o zi, când rafturile se vor umple de cărți despre succes și ambiție, „Înapoi la mine” va sta acolo, tăcută, dar puternică, un memento că adevărata reușită e să nu te pierzi pe tine. Și da, dacă va prinde viață vreodată, mi-ar plăcea să o văd publicată la Editura NICULESCU, tocmai pentru că acolo cărțile nu sunt doar produse, ci punți între oameni și propriile lor transformări. Într-o lume care ne cere mereu să fim mai mult, „Înapoi la mine” ar fi cartea care te învață să fii, pur și simplu, tu.
Articol scris pentru proba nr 9 din cadrul competiției Super Blog 2025!
