vanator

Iubesc toamna şi credeţi-mă, toată viaţa mea, cu cele bune şi rele, cu noi începuturi sau orice alte proiecte, au început toamna. M-am născut toamna, prima iubire a apărut şi totodată s-a terminat toamna, conceperea copiilor mei tot în acest anotimp, ce pot să spun? Sunt urmărită, vânată şi „persecutată” de acest anotimp. Vorbeam de prima iubire, o relaţie zbuciumată, cu farmecul ei desigur, cu o pasiune sălbatică şi vorbe aruncate-n vânt. Sfârşitul relaţiei s-a întâmplat într-o zi răcoroasă de octombrie, dar aveam să descopăr după puţin timp, că voi începe o altă relaţie, frumoasă, cu multă dragoste şi multe clipe minunate. O relaţie cu un alt bărbat? Se poate spune şi aşa, un bărbăţel în miniatură, ce avea să-mi ofere dragostea lui necondiţionată, fără să stabilească reguli sau să aibă îndoiala că voi fi singura femeie care-l va iubi indiferent ce va face în viaţă. Dacă v-am băgat în ceaţă, să ştiţi că este vorba de fiul meu. Relaţia dintre noi este una specială şi nimic nu v-a schimba acest lucru. După naşterea lui, toată atenţia mea era asupra lui. Eram mamă 24 de ore din 24 şi încercat să maschez cumva lipsa tatălui din viaţa lui.

Anii au trecut, copilul creştea şi chiar dacă eram o mamă singură, nu simţeam nevoia unei relaţii cu un bărbat, care posibil, pe viitor să-mi devină soţ şi tată bun pentru copilul meu. Am încercat să cunosc câţiva „masculi feroce”, un adevărat dezastru mondial: unul se dădea drept inginer la Minciunica S.R.L dar era un coate-goale ce trăia pe banii părinţilor, altul un vânător de zestre şi tot aşa. Eram sătulă de complimente gratuite, de minciuni şi zâmbete false, de ochi care mă dezbrăcau din prima clipă când mă vedeau, sătulă de mentalitatea bărbatului care, în sinea lui credea că „lasă măi, are un copil, asta pică repede la pat! „. Serios? 

Păi fusei tânără donşoară

Acum nu-s pradă uşoară.

Bagă-ţi minţile în cap

Ptiuu, că rău m-am enervat!

Enervată mi-am jurat că cine-o vrea să mă aibă de soaţă, primul lucru e să-mi accepte copilul. Dacă copilul îl acceptă, vedem pe urmă din ce neam face parte, studiem arborele genealogic, analizăm fişa de profil şi apoi luăm o hotărâre, nu? Dar socoteala de acasă, dă cu virgulă când ajungi la târg!

De ce? L-am cunoscut pe Cătălin, actualul soţ şi tată devotat al celor doi copii. La vremea aia, tânăr holtei şi neliniştit, care-i zburdau ochii după căprioare tinere şi dornice de aventură. Încurcat cu vreo două-trei căprioare, vânat de „soacre” şi-a găsit salvarea în faţa porţii mele.
-Porumbiţo, te scot la o cafea? spuse el şi tot încerca să pară un mascul feroce.
-Uhh? Ne cunoaştem?
Apoi s-a apropiat de urechea mea şi mi-a mormăit: „Stai să treacă nebuna aia şi…”. Mă uit în dreapta, nimic. Din stânga mea, văd o privire furioasă. O domnişorică se îndepărta de noi, cu înjurăturile de rigoare printre dinţi.

Am înţeles în final, dumnealui mă folosise ca momeală. 
-Tu ce mama naibii crezi că faci? îl întreb furioasă. Umblii după 10 fuste? Eşti vânător sau Casanova?
-Căprioaro, calmează-te. Eşti frumoasă foc, faci riduri dacă te enervezi. M-am îndepărtat furioasă de el şi i-am trântit poarta-n nas.

La ceva săptămâni după întâmplare, aveam treabă prin grădină, plus că trebuia să văd de cazanul cu ţuică lăsat în grija mea de tatăl meu : „Fătucă, vezi ce faci. Laşi să picure, apoi guşti. „
Cât timp aveam eu grijă de ţuică, feciorul meu se juca prin curte. La un moment dat, după atâta picurat şi degustat ţuica, observ lipsa copilului. Am sărit ca arsă, am căutat de nebună prin curte. Cât timp mă învârteam eu după copil,pe fundal auzeam râsete.

-Să de-a naiba! Fir-ar mama ei de ţuică cu cine te-a inventat.
Ridic privirea şi simţeam cum sângele îmi clocoteşte în vene. Ce să văd? Cătălin, cocoţat la două case mai sus împreună cu fiul meu. Ce făcuse nebunul? Sărise gardurile grădinilor şi-mi răpise copilaşul, iar acum cerea recompensă! 
–Căprioară cu ochi căprui, fură inima oricui! spuse el ţanţoş.
-Băi, nebunule. Coboară jos şi adu copilul! 
-Dai o juma de ţuică şi îţi aduc copilul înapoi.
M-am uitat perplexă. I-am făcut semn că sunt de acord şi i-am spus că îl aştept la poartă. Când să facem schimbul, mă prinde iute de mână şi mă trage spre el:
-Tot nu te las, porumbiţo. nu ieşim şi noi în oraş la o cafea?
Tutun, miros de bere şi o moacă nebărbierită…asta vedeam în faţa mea.
-Cu tine? În halul ăsta? Eşti tu vânător de inimi, dar eşti cam nepregătit băiete. Hai, fă paşi. M-ai intoxicat cu mirosul tău!

Când am crezut că nebunul se liniştise şi uitase de mine, am avut o surpriză. La două zile după „răpirea” copilului, cine mă aştepta la poartă? De data asta, am crezut că este cu totul altă persoană. Ştiţi filmele romantice în care eroul apare cu pleata-n vânt şi priveşte mândru către viitoarea „pradă”? Ceva de genul s-a petrecut în acea zi. Curăţel, parfumat şi barba dispăruse ca prin farmec. 

-Mergem? spuse el cu zâmbetul până la urechi.
-Brusc te-ai transformat în prinţ? spun eu adulmecând mirosul ce îl simţeam în aer. Hmm, miroşi frumos…
-Dacă şi acum mai ai ceva de obiectat, mă las de „meserie”. În viaţa mea nu am întâlnit o femeie care să îmi pună atâtea piedici. Greu te laşi, căprioaro…
-Nu sunt o pradă uşoară, să îţi intre bine în cap. Totuşi, cu ce te-ai parfumat…e ceva diferit.

–Gerovital H3 Men şi atât. 
-Hmm, ai farmec. Crezi că mă dai pe spate doar cu atât, vânătorule?
În secunda doi am simţit cum buzele lui se lipesc de ale mele. Un miros proaspăt de lavandă, muşcată şi salvie mi-au invadat simţurile, m-au paralizat pur şi simplu. Mi-am dorit ca acel moment să nu se termine şi totodată simţeam nevoia să-i cârpesc două palme pentru că m-a sărutat fără permisiunea mea, fără un preaviz, fără…

Dar unde mai era farmecul momentului dacă nu se întâmpla aşa? De atunci au trecut 16 ani în care vânătorul de inimi şi prada lui, trăiesc liniştiţi în căsuţa lor. Câteodată, în momentele de tensiune, ne mai aruncăm „farmece şi venin” unul asupra altuia.

-Să mă laşi în pace! Numai Farmec e de vină! Fi-ţi-ar parfumul să îţi fie!