Komunomo – Rişti să ne întâlnim offline?

După anul 2000, influenţa internetului a luat amploare. Era pur şi simplu o noutate pentru mulţi dintre noi, o nouă eră a tehnologiei revoluţionare stătea să înceapă şi cu ajutorul acestuia s-a ajuns la crearea comunităţilor online virtuale. Scopul acestor comunităţi era pentru a construi o punte între relaţiile oamenilor de pretutindeni, de colaborare, de a învăţa lucruri noi sau pur şi simplu erau un mod de-a împărtăşi aceleaşi opinii, hobby-uri. O mare importanţă în aceste comunităţi o au discuţiile cu tematici diferite care întreţin şi leagă emoţional fiecare membru implicat. În mediul virtual poţi fi oricine, poţi să-ţi maschezi parţile rele, poţi să îţi creezi o nouă personalitate. Prima dată când am luat cunoştinţă cu o comunitate virtuală online a fost în anul 2003 cu ajutorul unui joc online numit IMVU. Nu am rezistat prea mult acolo, nu mă simţeam în largul meu şi faptul că întreaga comunitate era formată mai mult din tineri sub 20 de ani, m-a făcut să-mi pierd rapid interesul.
În 2005 am luat cunoştinţă cu Second Life, o comunitate virtuală care m-a captat timp de 4 ani. Adoram faptul că îmi pot face prieteni cu uşurinţă, că pot discuta cu ei despre orice temă şi mai ales, puteam fi oricine doream. Nu am vrut nici în ruptul capului să-mi creez o personalitate falsă. Am vrut să fiu cineva, să mă fac remarcată şi am reuşit. În această comunitate am învăţat să-mi upgradez lecţiile de limbă engleză, studiate în şcoală. Se scria (în chat) şi se vorbea live în limba engleză şi mânată de curiozitate, am vrut să cunosc foarte multă lume, să le aflu poveştile, dramele sau pur şi simplu să îi cunosc pe ei ca oameni. Mă numeam Aguriţa Saiz şi am debutat în SecondLife ca host la un club country. Eram o gazdă primitoare, mă antrenam în discuţii interesante şi graţie acestui job, m-am făcut plăcută din prima clipă. Mai târziu, am vrut mai mult. M-am documentat serios şi am învăţat să devin un Dj de nota 20. Cele două ore live petrecute pe un steam adevărat, cu peste 200 de persoane care mă ascultau erau o mângâiere pentru sufletul meu. Mă simţeam importantă, admirată pentru munca pe care o făceam. Deveneam obsedată de „munca” mea acolo, am vrut să fac mult mai mult şi „faima” care îmi lipsea din viaţa reală, o găseam acolo. Nu am lăsat jobul de Dj niciodată, iar în timpul în care nu eram în emisie, am învăţat să devin un fashion designer. În tot acest timp, am cunoscut persoane minunate, cu suflet cald care m-au ajutat să-mi descopăr noi hobby-uri şi să privesc altfel viaţa. Chiar dacă perioda de glorie a durat ceva ani de zile, nu m-am dat în lături să cunosc în viaţa reală şi persoana din spatele calculatorului. Aşa mi-am cunoscut o prietenă(printre mulţi alţii) care în momentul când a devenit mămică, m-am oferit să-i botez copilul. Nu ştiam ce va fi, băiat sau fetiţă, dar am jurat că primul ei copil va fi botezat de mine. Şi m-am ţinut de cuvânt. Relaţia noastră este frumoasă şi acum, chiar dacă din cauza distanţei nu ne mai întâlnim aşa de des. Nu mi-a fost teamă că voi fi dezamăgită, că acel om nu se va ridica la nivelul care-l aşteptam. Nimeni nu este perfect, iar o comunitate online îţi poate reda încrederea în oameni. Ce am învăţat eu după această perioadă de viaţă virtuală? Că oamenii sunt dornici de comunicare, indiferent din ce categorie socială face parte, indiferent de naţionalitate sau de culoarea pielii, toţi suntem la fel. Toţi vor să cunoască amănunte despre obiceiurile tale, despre tradiţiile ţării din care faci parte. Am fost surprinsă plăcut de curiozitatea oamenilor când le spuneam că sunt româncă…mă aşteptat să mă catalogheze ca pe-o „femeie uşoară” aşa cum sunt catalogate femeile românce pe alte meleaguri. Nu a fost aşa şi schimbul bogat de informaţii în aceste dialoguri, m-au făcut să-mi schimb părerea despre oameni. 
„Nu judeca niciodată după aparenţe!”
În 2008 am făcut  cunoştinţă cu reţeaua de socializare Facebook. Şi aici am cunoscut oameni valoroşi, cu suflet mare şi dragoste pentru frumos. Ce nu-mi place aici? Oamenii se tem să se cunoască, să fie sinceri unii cu alţii, să se implice în evenimente sau proiecte unde poţi avea ceva de învăţat. Spaţiul virtual al platformei Facebook m-a determinat să-mi creez un blog, să-mi constuiesc propria comunitate online. Un spaţiu unde pot discuta diferite teme, unde pot să găsesc informaţii valoroase de la ceilalţi membri, un loc unde lumea să revină cu drag, de câte ori simte nevoia. De foarte multe ori am simţit nevoia să plec din spaţiul virtual şi să cunosc persoanele cu care comunic. Nici acum nu mi-a fost teamă. Am avut încredere să ies cu ei la o cafea, la un eveniment monden sau pur şi simplu la o plimbare pe malul mării. Am cunoscut poveştile din spatele unui profil de facebook. Poveşti de dragoste, vieţi ruinate din prostie sau orgoliu, poveşti în care se ascundeau adevărate drame. Oameni simpli, oameni cu calităţi şi defecte, oameni cu principii în viaţă sau cu orgolii ce nu îşi aveau rostul. Nu i-am judecat, nu îmi permit. Fiecare îţi croieşte drumul în viaţă după bunul plac şi niciodată nu am încercat să schimb caracterul unui om, chiar dacă, uneori simţeam nevoia să o fac. 
Mi-aş dori ca oamenii să uite de mediul online măcar o zi pe săptămână. Să uite de toate platformele de socializare şi să pună piciorul în prag:
-Gata! Azi mergem să ne întâlnim cu…vom savura pe îndelete o cafea în timp ce vom pune la cale un proiect în care vom îndemna şi pe alţii să comunice şi offline.
Ar fi greu? Nu cred. Sunt sigură că oamenii sunt dornici de comunicare şi de faptul că-şi pot autodepăşi limitele, că pot învăţa lucruri noi şi interesante la o simplă întâlnire offline. Am luat cunoştinţă cu o nouă comunitate aflată deocamdată, în stadiul beta. Komunomo doreşte să devină parte din viaţa ta, să te ajute să cunoşti oamenii şi în mediul offline. Noua platformă încearcă să-i facă pe oameni să-şi învingă temerile, oricare ar fi ele şi să facă un pas către comunicarea face to face. Eu m-am înscris deja şi am speranţa că voi putea face lucruri mari acolo. Vreau să îndemn oamenii să se cunoască între ei prin intermediul unor întâlniri cu tematică handmade. Nu contează că nu ştii absolut nimic despre acest lucru, vei învăţa alături de ceilalţi. Ne vom spune poveştile de viaţă la o cafea cu gheaţă în verile toride sau la o ciocolată fierbinte pe timp friguros în timp ce învăţăm să facem lucruri minunate cu propriile mâini. O simplă felicitare pentru cei dragi, o brăţară pentru o prietena dragă sau simple obiecte din materiale reciclabile, pot deveni adevărate opere de artă. Nu ai nevoie de studii, ci doar de pasiune, răbdare şi curiozitatea de a cunoaşte lucruri noi. 
În altă ordine de idei, mi-aş dori ca prin intermediul platformei Komunomo să reuşesc un proiect în care să fie implicaţi părinţii şi copii în acelaşi timp. Încă nu sunt sigură de idee, mă gândeam că noi ca adulţi putem influenţa foarte mult viziunea unui copil şi cred că sunteţi de acord cu mine când spun că tinerii din ziua de azi nu citesc cărţi. De niciun fel, nici măcar istorioarele simple din „Poveşti nemuritoare” sau cele cunoscute de noi din vremea copilăriei. Sper să reuşesc să schimb ceva, sper să pot influenţa oamenii cu dragostea mea faţă de handmade şi să-i fac curioşi să încerce ceva nou. 
Voi reuşi? Timpul va decide şi până atunci, aştept să ne întânim offline mai des, la o cafea sau un ceai şi să facem lucruri mari. Să arătăm şi celorlalţi că putem construi o lume minunată în mediul offline, că nu ne este teamă să ne arătăm adevărata faţă sau adevăratele emoţii din suflet. Ce zici, te încumeţi să mă cunoşti offline? Eu te aştept…

Acest articol participă la proba nr#18 din cadrul competiţiei SuperBlog 2014!

Ce urăsc să văd pe facebook…

Azi vreau să fiu răutăcioasă, pot? Normal că da, e blogul meu şi scriu ce vreau, despre cine vreau…bine, fără să folosesc termeni sofisticaţi în arta înjurăturilor. Nici nu mai ştiu de când folosesc reţeaua de socializare „Facebook”, nici nu am chef să caut în arhivă şi nu cred că ar interesa pe cineva acest lucru. În toată perioada mea de „glorie” pe facebook, am întâlnit tot felul de oameni. Amabili, cu respect faţă de cei din jur, sofisticaţi, pretenţioşi, perverşi şi lista poate continua, nu? Am o pagină personală, o pagină oficială a blogului şi sunt înscrisă în unşpe mii de grupuri în care sunt mai mult sau mai puţin activă. Sunt pagini şi grupuri pe care le urmăresc cu drag, am ce citi, admira, învăţa de la ele. Altele…îţi pui mâna în cap de prostia unora. Mă amuză oripilează teribil să văd puştoaice de 12 ani cum se prostesc în faţa camerei web povestind despre nu ştiu ce produs folosit de ea sau dând sfaturi de beauty. Serios? Până aici am ajuns? Urăsc să văd aşa ceva pe orice reţea de socializare : Facebook, Pinterest, Instagram etc etc. Ce nu îmi place să mai văd pe facebook? 
– Videoclipuri cu copii care dansează foarte lasciv pentru vârsta lor…am văzut foarte multe, una m-a şocat maxim. Copila care dansa nu cred că avea 5 ani, iar părinţii mândrii de odrasla lor, aplaudau şi o încurajau…să facă opt-uleţe, mişcări demne de o dansatoare la bară.
-Nu îmi place să văd că facebook a ajuns o platformă unde se promovează în mod destul de agresiv politica. Fraţilor, eu la tv nu mă uit din acest motiv. Butonez telecomanda de-o nenorocesc şi numai politică văd pe orice canal. 
-Nu îmi place să văd cu X discută de Y în necunoştinţă de cauză, pe simplu motiv că X îl detestă pe Y, Y câştigă la prea multe concursuri, Y are prea mult noroc în viaţă..pe Y îl doare-n cot de prostia ta, ok? Faptul că alţii 2232 de „prieteni” îţi văd statusul şi tu tragi speranţa că unul din ei să-ţi dea dreptate, nu face decât să am impresia că tu de fapt nu eşti decât om plin de frustrări.  Nu aveţi ce face? Vă doare inima, vă înţeapă pe creier că altul e mai norocos? Îl cunoşti aşa de bine, ce drept ai tu să-l judeci până la urmă? 
-Nu îmi place milogeala agresivă de like-uri sau share-uri pe facebook. Dacă tot te ajut, atunci când am nevoie ar fi frumos să întorci gestul, nu să te faci că plouă! 
-Nu îmi place să văd statusuri „morbide” „emo” ş.a.m.d…mă deprimă. 
-Nu îmi place să văd poze în care te dai mare make-up beauty artist şi de fapt ai lucrări de începătoare, oribile cu preţuri exorbitante! Dacă 100 îţi spun că mai ai de lucrat, retuşat anumite tehnici, de ce mama măsii pui bot şi faci mare iureş că X, Y, Z are ceva cu tine sau că-i roade invidia… Doooh!!  Asta e valabil şi pentru doamnele sau domnişoarele cu „diplome” în hair-style , manichiură etc etc. 
– Nu îmi place să văd că pe pagina oficială a blogului de pe facebook lumea se strânge buluc când este vorba de concursuri şi în rest pauză totală! Unii s-au plâns că am premii mici (cum îmi permit să am ca premiu o pungă de cafea şi-o carte) dar se înscriu câte 400 când este concurs pe fb. Când am vrut să dau un premiu mare, gen staţia Philips în valoare de 800 Ron…pustiu! Concursul era pe blog şi aici nu prea poţi să te înscrii cu celelalte 30 de conturi pe care le ai sau e prea mare deranjul să laşi un comentariu în care să-ţi exprimi cu adevărat o opinie legată de un produs sau serviciu .
-Nu îmi place când văd răutatea oamenilor expusă pe o pagină de facebook. Mai ales la doamne…la unele postări se ajunge la certuri ca la uşa cortului.
-Nu îmi place să văd munca unor bloggeri pe care îi admir târâtă prin noroi. Dacă tu poţi mai mult decât el sau ea, arată-mi! Demonstrează-mi că eşti mai bun şi vei avea respectul meu etern. Am citit foarte multe injurii la adresa bloggărilor şi nu mi-se pare normal. Fiecare are locul lui în blogosferă, ok? Aaaa şi mai sunt şi aşa zişi cititori care habar nu au câtă muncă este în spatele unui blog, dar îşi permit să jignească. Aseară am văzut într-o postare cum cineva arunca cu bolovani în blogosferă „90% din bloggări sunt nişte friptani nenorociţi”. 
Sunt atât de multe lucruri pe care urăsc să le văd pe facebook, încât mă întreb de ce să nu   schimbăm  numele platformei în „Reţeaua Frustrărilor Permanente”. Dacă am fost prea răutăcioasă, îmi cer scuze.  Poate vă miraţi de subiectul pe care l-am abordat, dar simţeam nevoia să scriu despre „frustrările” mele.  Voi ce detestaţi să vedeţi pe reţelele de socializare?