Dragă Moş Crăciun…

Ştiu că nu ţi-am scris cam de mulţi ani, dar ştii prea bine că nu te-am uitat şi în fiecare an de sărbători mi-e gândul la tine.De când eram mică, m-am întrebat cum reuşeşti, să îţi faci timp pentru toţi cei care îţi scriu. Nu ai obosit? Chiar mă gândeam să te întreb, care este secretul longevităţii tale. Îmi împărtăşeşti şi mie taina? Ce prostuţă sunt, am uitat să mă prezint. Sunt Aguriţa, îţi aminteşti de mine? Mama îmi spunea „Mărioara” când eram mică şi poate aşa îţi este mai uşor să-ţi aminteşti. Acum sunt o femeie matură, cu suflet de copil şi la rândul meu mi-am îndemnat copii să creadă în tine. Zâmbeşti? Înseamnă că ştii ce spun. Mereu ai trecut pragul casei mele în Ajun, încărcat cu daruri şi ne-ai lăsat în suflet credinţă, dragoste şi speranţă.
Dacă nu am făcut-o niciodată, acum vreau să îţi mulţumesc. Îţi mulţumesc că ne faci mai buni unii cu alţii, îţi mulţumesc pentru clipele plăcute petrecute alături de familia mea, pentru prietenii şi oamenii minunaţi care i-am cunoscut până acum. Îţi mulţumesc că încă exişti, pentru că faci ca dorinţele noastre să devină realitate şi pentru dragostea ta pentru noi toţi, indiferent de naţie, rasă sau statut social.
Te întrebi de ce îţi scriu? Vreau să-mi trimiţi răbdare, sănătate şi putere să-mi cresc copiii şi să-i văd la casa lor. Dă-mi înţelepciune să pot trece peste obstacolele vieţii şi un strop de speranţă că totul va fi bine în cele din urmă. Vreau să mergi în casa fiecărui copil sărman şi să le oferi un praf de noroc în viaţă, alină boala cruntă a fiecărui muribund şi dă speranţă în inima omului bătut de soartă. Ştiu că eşti foarte ocupat, dar m-ai face fericită să ştiu că lumea din jurul meu primeşte ceea ce îmi doresc. Vrei să îţi spun un secret? Dacă vreodată mă voi întoarce pe acest pământ, vreau să fiu ajutorul tău. Poate aşa vom face mai multă lume fericită şi tu vei avea o binemeritată vacanţă. Nu va trece mult timp şi cu ajutorul celui de Sus, copii mei vor merge la casele mor şi-mi vor dărui nepoţei. De abia aştept acest moment, să îi învăţ despre tainele crăciunului, să le povestesc de tine şi de minunile care le faci pentru toţi. Şi aici, am nevoie un pic de ajutorul tău. Vreau să îmi aduci în dar cartea „Crăciunul în cele mai frumoase povestiri” de la Nemira. Hai că nu e greu, moşule. Sunt nişte povestiri minunate, scrise cu dragoste de scriitori minunaţi. Şi ei te cunosc, nu? De abia aştept să le citesc povestirea lui Henry Van Dike cu „Primul pom de Crăciun” şi le voi povesti apoi, experienţa mea cu primul meu pom de Crăciun care l-am pregătit pentru părinţii lor. Vor fi încântaţi, ce zici? Sper că nu ţi-am cerut prea multe, faci şi dumneata ce poţi. Acum te las, că poate te ţin din treabă.

Cu drag, Aguriţa (alias Mărioara)!

Acest articol a fost creat special pentru proba numărul 25 , în cadrul competiţiei SuperBlog 2013!

Jocul Durerii…

 Tudor este un copil orfan de numai 9 ani. A rămas fără părinţi în urma unui accident de maşină, din care ca printr-o minune numai el a scapat cu viaţă. Singur pe lume, fără dragostea şi protecţia celor dragi, Tudor a mers mai departe pe drumul lui. Şi nu i-a fost deloc uşor. Crescând pe străzi, din mila oamenilor sau a Celui de Sus, a supravieţuit junglei şi a încercat să-i ocrotească pe cei mai mici decât el.La fel ca în Jocul lui Ender, Tudor şi-a antrenat simţurile, devenind mai puternic şi în lupta lui pentru o viaţă mai bună, s-a lovit de răutatea celor din jur şi de trădări din rândul celor pe care i-a apărat. Obstacolele apărute în calea lui erau, ca de fiecare dată, o nouă provocare. Nu s-a lăsat învins de soartă şi avea speranţa că într-o bună zi va lăsa în urmă cruda şi nemiloasa copilărie.
Peste 10 ani…
Mulţimea este entuziasmată, în aer se simte adrenalina şi sângele clocoteşte în venele luptătorilor. Transpiraţie, lovituri sub centură, urlete disperate şi sunete de oase zdrobite fac ca atmosfera să fie asemănătoare cu Şcoala de Luptă, din care Tudor vrea să iasă învingător.

„Trebuie să inving… am nevoie de asta”… îşi spuse Tudor, dorind să nu se lase pradă durerii.
În pauza meciului, încearcă să-şi încarce bateriile şi privind în gol, Tudor este asaltat de antrenorul său :
– Trebuie să pierzi runda asta! Mă auzi? Nu te mai ridica de jos!…
Auzea cuvintele ca prin vis şi după ultimile înghiţituri de apă, năvăli în mijlocul arenei ca un animal hăituit. Pentru o clipă, s-a trezit din nou copil. În lupta pentru supremaţie sau pentru o bucată de pâine veche, Tudor s-a simţit folosit şi pus în situaţia de a-şi lăsa amicii în urmă prin orice mijloace. Jocurile Foamei era un joc dur chiar şi pentru cel mai curajos dintre oameni. Deseori a fost pus să lupte pentru o farfurie de mâncare sau un pahar de apă. Rupt de realitate, Tudor şi-a adus aminte de clipele frumoase din copilărie, înainte ca el să rămână singur. Un copil fericit, cu doi părinţi care-l adorau şi o mulţime de prieteni de joacă. Iubea să se joace raţele şi vânătorii sau hoţii şi vardiştii. Instinctul de vânător l-a avut de copil, prin jocuri nevinovate şi mai târziu în lupta lui pentru supravieţuire.
Dar toată copilăria lui, nu este decât o amintire. Sau poate că durerea loviturilor primite în viaţă, îl fac să creadă că a fost un copil fericit… până într-un moment.
„Trebuie să pierzi runda asta!”… Cuvintele încă răsună zgomotos în cap, durerea se înteţeşte, brusc îşi simte corpul moleşit…
– 1…2…3…
Am fost trădat. Cine? De ce? Am făcut tot ce aţi vrut. Vreau să trăiesc, vreau să… Nu se poate! Apa! Mi-au pus ceva în apă. Credeam că vreţi să înving, credeam că-mi merit scaunul de onoare.
– 4…5…6…
Fără să vă pese de viaţa mea, aţi vrut să mă distrugeţi. Ce v-am făcut? Cu ce am greşit? Ah, durerea e mai puternică…
– 7…8…K.O!
Gata, s-a terminat! M-aţi sabotat! Urzeala care aţi conceput-o, v-a reuşit din plin. Sunt la pământ, lovit de soartă, plin de sânge şi flămând…
                                                                        Va urma…

Acest articol a fost special creat pentru proba numărul 11 ,din cadrul competiţiei SuperBLog 2013.

Din inimă pentru tine…

Nu ştiu când vei citi aceste rânduri dragul meu ..nu ştiu dacă voi avea curajul să îţi înmânez această scrisoare unde îmi voi aşterne gândurile mele.
Toată viaţa m-am rugat să găsesc pe cineva ca tine şi ai apărut chiar în momentele în care credeam că dragostea e ceva de neatins . Ai lăsat urme adânci în inima mea şi mai ştiu că nu îmi pot imagina viaţa mea fără tine.Adânc în fiinţa şi sufletul meu sunt atât de multe emoţii ,sentimente,iar tu m-ai acceptat aşa cum eram :timidă ,neîncrezătoare în dragoste , în vorbe deşarte ,cu inima sfâşiată de trecut şi răni adânci în inimă care nu credeam că se vor vindeca vreodată. Şi am găsit iubirea..dar cum aş putea descrie mai bine acest sentiment?!

 Dacă eram o pictoriţă ţi-aş fi pictat chipul ,aş fi creat poate o imagine în care să arate câtă dragoste există în sufletul meu,iar dacă eram solistă îmi transpuneam sentimentele într-o melodie .Înaintăm prin viaţă cu încredere şi parcă nu ne săturăm de timpul petrecut împreună.Deja au trecut 14 ani..o viaţă de om ar zice unii.Privesc în urmă şi zâmbesc, cei doi flăcăi ai noştri sunt mărturia vie a iubirii noastre .Călătoria noastră prin viaţă ne-a adus şi bucurii dar şi obstacole . Am pierdut nopţi albe când erai bolnav ,te-am îngrijit ca pe un copil cu teamă să nu te pierd .Am făcut-o din iubire şi câtă fericire era în inima mea când îţi vedeam ochii strălucind de viaţă şi recunoştinţă. Ţi-aduci aminte de primul trandafir care l-am primit de la tine? Era din hârtie creat de tine ,desenat cu grijă cu carioca pe fiecare petală iar pe ele era scris „Te iubesc” . Îl am şi acum ,îl păstrez cu grijă şi zâmbesc de fiecare dată când dau de el prin filele unei cărţi vechi.
Şi eu te iubesc pentru că tu mă faci să zâmbesc ..pentru că tu m-ai învăţat adevărata semnificaţie a iubirii..pentru că ochii tăi strălucesc când te uiţi la mine..te iubesc pentru simplu motiv că eşti tu..
Eşti un soţ minunat ,un tată devotat şi un prieten de nădejde…dragostea ta îmi dă putere să lupt şi să trec peste toate obstacolele în ciuda tuturor zeilor şi îmi dai speranţă că mâine sau zilele ce vor veni va fi mai bine ca până acum.
Când eşti lângă mine toate temerile şi gândurile sumbre dispar şi îţi mulţumesc că ai mereu răbdare să îmi asculţi problemele ,că eşti mereu lângă mine când am nevoie de un umăr pe care să plâng ,îţi mulţumesc că mi-ai adus iubirea şi fericire în suflet şi pentru tot ce faci să îmi fie bine.
Dincolo de orice cuvinte ,ştiu prea bine că acest sentiment reciproc este un dar pentru noi care va dura toată viaţa noastră..şi poate dincolo de ea..
Promit să te iubesc până la sfârşitul vieţii mele dragul meu ,iar tu te rog să nu te schimbi niciodată .
Eu voi fi mereu aici pentru tine, atunci când ai nevoie de mine, şi te voi iubi indiferent de ceea ce viaţa ne va aduce.
                                                        Cu dragoste ,Maria..
 Articol participant la SpringSuperBlog 2013!

Cartea în habitatul ei natural….

Pentru mine cititul unei cărţi este o experientă unică şi în acelaşi timp o pot considera o experienţă intimă.
Atunci când citesc prefer să am mintea odihnită şi multă linişte în jurul meu, niciodată nu mă apuc să răsfoiesc o carte când sunt obosită deoarece nu aş putea acumula informaţiile cărţii la adevărata lor valoare şi poate în final nu voi înţelege ce a vrut scriitorul să spună.
Îmi dau frâu imaginaţiei cu fiecare capitol parcurs, mă transpun în povestea scriitorului iar plăcerea lecturii este în final cea care decide adevărata valoare a cărţii.
Îmi place să mă retrag in colţul meu, pe scaunul bunicii la vreme de seară la asfinţit, cu o cană de ceai fierbinte alături de câţiva biscuiţi de casă.
Sau pe o bancă din parc, alături de foşnetul frunzelor ruginii, fără telefonul mobil să-mi distragă atenţia iar din când în când să mă opresc din lectură pentru a urmări persoaneledin jurul meu căutând în fiecare trecător o asemănare cu personajele din cartea mea.
E important să lasăm grijile şi stresul cotidian deoparte, să nu ne uităm la ceas din 5 în 5 minute şi să încercăm cu fiecare filă citită să o transformăm într-o experientă unică iar plăcerea lecturii să rămână întipărită veşnic într-un colţ al sufletului nostru.

Pentru mine nu contează genul cărţii sau locaţia, o carte oricare ar fi ea te va duce uşor pe meleagurile povestirii şi fără să vrei îţi imaginezi personajele sau locaţiile chiar dacă nu te afli acolo.
Şi mă întreb uneori dacă lectura unei cărţi este pentru unii o obligaţie, un capriciu sau e pur şi simplu este dorinţa de acumularea unor noi informaţii…
Acest articol a fost scris pentru proba nr 22 la SuperBlog2012!

Cum să cucereşti cu o carte Nemira..

El nu prea citeşte.. nu mai are răbdare şi nici timp. Cred că ultimile cărţi care le mai răsfoieşte sunt cele de electronică, uitându-se după schiţe, diode sau alte chestii total ciudate pentru mine.
Ştie că-l iubesc dar vreau să-l surprind şi am vrut să îi fac o surpriză.
M-am chinuit nopţi întregi, am făcut planuri în minte şi apoi am hotărât să-i cumpăr o carte. Nu, nu de electronică că deja are destule de mă împiedic de ele prin casă. „Te voi iubi mereu ” de Cecily Von Ziegesar mi-a părut alegerea perfectă, nu că povestirea scriitoarei ar avea ceva în comun cu noi dar am crezut că este cea mai potrivită la acel moment. Mesajul meu va fi înţeles din prima şi ca să adaug un pic de zâmbet pe faţa lui, am hotărât să ştampilez personal cu buzele mele fiecare filă din carte cu câte un sărut exact pe numărul paginii că să nu se vadă cifrele.

De ce? Simplu dragii mei:

Te voi iubi mereu şi dincolo de moarte
Ca să-ţi dai seama cât.. citeşte această carte
Şi numără săruturile ce-n file le găseşti,
De-atâţia ani de dragoste o să te lipeşti
.”

A zâmbit când a văzut surpriza şi s-a închis în dormitor:
 „_Am puţină treabă…”
A revenit câteva ore mai târziu în noapte, vedeam în ochii lui că a fost impresionat şi plăcut surprins de ghiduşia mea.
„_ 504 ani de dragoste, iubita? Hmmm cam puţin..spuse el bonsumflat.
  _ Hehe, morocănosule! 506 dragule ai uitat două săruturi de pe copertă. O grămadă de ani cu dragoste te aşteaptă aici.. şi dincolo de moarte. Nu scapi tu aşa uşor de mine..”

Prima carte citită..de la Nemira

Citim pentru a fi mai bine informaţi, din pură plăcere pentru o după-amiază relaxantă sau din obligaţie că te-a pus „doamna” în vacanţa de vară…
Ba parcă îmi aduc aminte că toate cadourile de crăciun sau zile onomastice erau compuse numai din cărţi.
Dorinţa de lectură ne-a fost insuflată de mici, încă din clasele primare unde eram trimişi aproape cu forţa la biblioteca şcolii. Am răsfoit şi eu la rândul meu pagini după pagini, de nici nu le mai ştiu numele. Citeam în ore fără să mă vadă „tovarăşa”, citeam acasă sub plapumă cu lanterna la îndemână sau la masă alături de ciorbă gătită de mama.
Mai târziu timpul acordat cititului a devenit un lux, de parcă timpul nu îmi ajungea pentru nimic, nici măcar pentru relaxarea sufletului.
Dacă a avut său nu un impact asupra mea poate e mai puţin important, cert e că din fiecare filă citită am avut ceva de învăţat şi nu de multe ori m-am regăsit în povestea autorului.
Aşa s-a întâmplat şi cu „Dincolo de bine, dincoace de rău, despre iubire” scrisă de două doamne distinse Aurora Liiceanu şi Alice Năstase tipărită cu grijă de editura Nemira, o carte dăruită din suflet, cu target precis de o scumpă prietenă prin 2009.

Mă uitam la ea şi răsfoind fugitiv am avut impresia că va fi o adevărată povară să citesc această poveste, cu o mulţime de citate folosite drept motto pentru capitole, la prima impresie am catalogat-o drept jurnal tipic comercial.
Cele două autoare fiecare cu personalitatea ei îmbina destul de plăcut experienţele de viaţă, trăirile personale sau nu, reuşind în cele din urmă să „unească” cele 2 vieţi în care orice femeie se poate regăsi.
Ma fascinat citatele folosite ca motto, unul din favoritele mele este ” “Nu m-am măritat niciodată pentru că n-am simţit nevoia. Am trei animale de casă care-mi ţin perfect loc de soţ: am un câine care sforăie toată noaptea, un papagal care înjura cel puţin o dată pe zi şi un motan care vine foarte târziu acasă, seară de seară.” (Marie Corelli). Presărat cu un pic de umor, cele două poveşti de viaţă îţi dau senzaţia că ai trăit acele momente şi deseori răsfoind cartea mi-am dat seama de asemănările din viaţa mea.
O carte pentru suflet, despre iubire, despre frustrările de zi cu zi. Se pune la un moment dat accent şi pe minciună şi realizezi încă o dată că minciuna ne însoţeşte oriunde am merge, ne folosim de ea în scop personal sau doar pentru „binele” celor din jurul nostru. Şi câţi dintre noi nu facem asta, nu?
La un moment dat chiar eram curioasă să aflu cât mai multe şi în această luptă între sexe, ne dăm seama că într-un final nu putem trăi unii fără ceilalţi, că nu mai are nici o importanţă prin câte dezamăgiri trecem.
Într-un final ce este al nostru e pus deoparte şi până la urmă vom găsi pe cineva demn să stea alături de noi, să te accepte aşa cum eşti, să te iubească.
În speranţa că poate v-am stârnit interesul, aş recomanda acesta carte celor care le plac poveştile de viaţă şi mai ales celor care vor să-şi aline un pic sufletul.
Cu melancolie în suflet, vă las să vă delectaţi cu un alt citat care mi-a rămas în minte şi să trageţi singuri concluzii.
“Sursa nemulţumirii noastre sunt problemele mici. Oamenii nu se-mpiedica de munţi, ci de pietre.” (proverb chinezesc)
                    Am scris acest articol pentru SuperBlog2012!