Dincolo de orizont există teroare și ochi goi…

Nu sunt Frank Grillo și nici Bojana Novakovic. Sunt om și din 3 noiembrie 2017 voi putea privi Dincolo de orizont.  Nimic nu mă mai sperie acum. Nimic nu mă doboară. Ce am văzut este demn de film science fiction și niciodată să nu credeți că sunteți singuri în univers. Le-am văzut ochii goi ce aruncau teroare. Creaturi hidoase ce scoteau sunete înfiorătoare… au năvălit peste tot globul. Veneau de Dincolo de orizont și semănau teroare, neputință… oamenii fugeau disperați și nu înțelegeau ce i-a lovit.

Unele voci spuneau că este apocalipsa, alții sperau că totul este doar un vis urât. Dar, nu… la linia orizontului goneau năvală armate de hidoșenii înfiorătoare. Am încercat să-mi păstrez calmul, dar efectul Xanax-ului s-a risipit la vederea terorii. Mi-aș fi dorit să-mi fi schimbat tratamentul… ăștia de la centrul de sănătate mintală spun că nu este cazul, dar în situația de față mi-ar fi fost de ajutor ceva să-mi amorțească teama. Frica de moarte te sugruma de gât. Groaza din ochii celor dragi te înspăimânta și mi-aș fi dorit să am super puteri.

Dar nu… sunt doar un simplu om. Priveam îngrozită cum eram cărați ca niște cartofi și cum făceau teste pe cei care se împotriveau. Am încercat să îi privesc în ochi, să le arăt că nu îmi este teamă și că poate, voi putea dialoga într-un fel. Credeam în inteligența lor, dar câteva fraze aruncate în engleză, spaniolă și italiană… nu au avut niciun efect. Cu ură mă gândeam cât de nepăsători sunt cei de la guvernare… băi, voi știați că există forme de viață dincolo de stele și nu ați fost în stare să ne impuneți să învățăm limba klingoriană?

“Sometimes I think that we’re the aliens.”  ― Anthony T. Hincks

film-dincolo de orizont -jpg

Măcar în clasele primare și tot era ceva. Acum trebuie să plec la luptă cu o amărâtă de tigaie, un polonic și furcă moștenită de la bunici.

Plec la luptă doar cu o furcă,

Frica, groaza mă apucă.

Dincolo de cer și soare,

Vin cete superioare,

De extratereștri puși pe război,

Cu fețe de maimuțoi.

Ce te uiți așa străine,

Nu îți este un pic rușine?

Cu polonicul sfânt,

Dau la cap… pun jurământ.

Arăți ca un strigoi,

Vino-ncoa să te jupoi.

Semeni teroare,

Tigaia o să zboare.

Și cu acest polonic,

Dau la cap… nu mă complic.

… am încercat comunicarea în versuri. Rime battle MC in the house! Nu a mers… m-a pălit unul peste ochi de nu m-am văzut. Am reanalizat situația și mi-am propus să salvez câți mai mulți oameni. Frați, bunici, copilași, vecini și chiar câțiva dușmani… suflete și ei, nu? Fugeam ca șoarecii de câmp și nu ne uitam în urmă. Teroarea și ochii ăia goi ne-au marcat sufletele ca fierul încins. Civilizația este în pericol, iar noi vom căuta o metodă să-i oprim. Oare vom reuși?

Până atunci, Beyond Skyline vă așteaptă cu un scenariu fictiv despre pericolul ce vine de dincolo de orizont. Civilizația este condamnată, iar tu… poate ești singurul care o poate salva.  Data de lansare a filmului la cinema: 3 noiembrie 2017, adică mâine

Proba nr 14 – Articol participant în competiția SuperBlog 2017

Arrival – Nu suntem singuri în univers…

alien-1627004_960_720

Omul e un mic cosmos de nebunii… (Goethe)

V-aţi gândit vreodată că nu suntem singuri în acest univers? De câte ori nu aţi privit cerul în speranţa că o să găsiţi  ceva interesant? Mie mi-se întâmplă deseori să rămân cu privirea proptită într-un punct fix pe cerul înstelat. Privesc misterioasa lună şi încerc să creez o legătură. Poate mi-o vorbi într-o zi! Poate că acolo undeva există viaţă şi cineva ne priveşte cât de imprevizibili suntem. Seamănă un pic science fiction, dar dacă scenariul unui film SF ar deveni realitate? Dacă într-o zi, în timp ce îţi bei cafeaua pe terasa casei tale într-o ambianţă boemă…apare în curtea ta o navă extraterestră şi tu eşti unicul om de pe întreaga planetă care are abilitatea şi responsabilitatea în acelaşi timp, de a afla ce vor şi care este scopul vizitei lor pe pământ.

Sunt o persoană tipicară, ambiţioasă şi perfecţionistă. Probabil zodia Fecioară în care m-am născut şi-a pus atât de bine amprenta pe personalitatea mea, încât am tendinţa să despic firul în patru în căutarea unor răspunsuri. Avalanşa din capul meu a pornit din nou după ce am vizionat un trailer a unui film SF ce conţine suspans, mister, dramă. Reţeta perfectă pentru un film de succes! Data de lansare a filmului „Primul Contact” a fost 11 noiembrie 2016.

Poster CC.indd

IntercomFilm este direct răspunzător pentru distribuţia filmului în cinematografele româneşti şi în acelaşi timp, singurul vinovat pentru exerciţiul de imaginaţie la care am fost supusă. Amy Adams, una din protagonistele filmului, a fost solicitată de autorităţi pentru descifrarea limbajului extraterestru. Eu nu sunt nici expertă în lingvistică şi nici nu am studii superioare. Cum aş proceda dacă aş fi fost pusă în situaţia bizară de a descifra limba misterioasă a vizitatorilor?

Imaginaţi-vă următoriul scenariu: eu în capot cu floricele, bigudată toată. Cu o cafea în mâna dreaptă, iar în stânga ţin un papuc de casă(din cauza şocului). Piciorul drept e fix pe tastatura laptopului încercând să termin un articol ce are deadline chiar în câteva ore. Muzica lui Jóhann Jóhannsson pe fundal. Suspans! Şoc şi groază! Apar omuleţii şi încep să vorbească cu mine. Era ceva de genul ” ni no ni no pogodino”. Singurul lucru lare îmi vine în cap e să le spun: ” Vă e foame, mămică? Sunteţi cam traşi la faţă!”.

mv5bmdazndaxogitnwflmc00nje1ltk2zjctyzhiytezmjyxnzdixkeyxkfqcgdeqxvynty0mtkxmtg-_v1_

Uneori îmi doresc ca extratereştrii să mă răpească şi să mă încoroneze ca lider al lor. (G. Noory)

Râdem noi, dar treaba e seriosă. Cum nici eu şi nici ei nu putem stabili o cale de comunicare de la prima vedere, recunosc că va fi destul de greu să găsesc calea cea mai uşoară pentru a ajunge la „inima” lor. Ce vor? De ce au venit şi de ce lumea îi priveşte ca o ameninţare? Dacă vizita lor este un mod simplu de a arăta tuturor că exista viaţă şi dincolo de imaginaţia noastră.

mv5boge3ngu4nmytnzc3yy00zti4ltk3ztmtmwizztrhyja0zjvjxkeyxkfqcgdeqxvynty2nzy5nja-_v1_sy1000_cr0015001000_al_

Poate aş încerca să le desenez ceva. Îmi imaginez că inteligenţa lor depăşeşte limitele legale şi poate le-aş arăta filmuleţe în care le arăt cum s-a creat pământul. Cum a apărut viaţa, omul, emoţiile. Aş încerca să-i fac să simtă ceva, să le arăt că empatia umană încă există şi oricare le-ar fi gândurile, merităm o şansă. Oricît de mică ar fi ea! De cântat, nu pot să le cânt. Cu siguranţă m-ar încuia ăştia undeva în galaxie, ca pedeapsă capitală pentru ruşinea adusă muzicii.

Să-i conving că suntem amuzanţi? Să le ofer sarmale şi cozonac? Poate le place mâncarea tradiţională! Să dansez? Hai că aici mă pricep cât de cât. Sau poate o să mă uit în ochii ăia mari ai lor, ore în şir în speranţa că vor vedea în sufletul meu şi vom stabili o legătură telepatică. Să dau din gene, să fiu senzuală? Nu cred că ar merge! Sincer chiar nu stiu cum m-aş descurca într-o astfel de situaţie. Multă lume îmi spune că dau ce este mai bun din mine atunci când intru în panică. Atunci când sunt strânsă cu uşa, când am piciorul cuiva pe gât, când sunt cu nervii la pământ. Cică îmi prieşte stresul! Probabil, ştiind că siguranţa întregii planete depinde de mine, voi ştii exact ce voi avea de făcut.  Un singur lucru vreau să-i conving…

Iubirea este arhitectul universului. (Hesiod)

Acest articol a fost scris pentru proba nr 17 din cadrul competiţiei SuperBlog 2016!