Miercurea creativă cu Pretty Kitty…

Migală, dragoste pentru artă și frumos, creativitate și dorința de a evolua permanent… astăzi o vom cunoaște pe Andreea, creatoarea „Pretty Kitty” ce dă viață unor lucruri minunate. Se vede pasiunea ei și din acest motiv vreau să o cunoașteți și voi.

Eu: Bună dimineața, Andreea! Mulțumesc că ai acceptat invitația de a-mi răspunde la câteva întrebări.

Andreea: Bună dimineaţa, Maria! Mulţumesc şi eu pentru invitaţie şi mă bucur tare că pot împărtăşi publicului o bucăţică din povestea pasiunii mele.

Eu: Spune-mi te rog, care este povestea ce se ascunde în spatele „Pretty Kitty”… care a fost primul obiect creat de tine și de la ce a pornit totul?

Andreea: Am început lucrul handmade în luna februarie anul 2011… aveam şi am o pasiune pentru artă, pentru frumos. Înainte de a începe creaţiile, am cochetat cu desenul, cu pictura. Îmi plăcea să desenez în creion şi să pictez pe sticlă și reproduceam icoane… numai că a trecut timpul, eu am crescut. Meseria mea de sportivă mi-a ocupat ceva din timpul pe care îl aveam dedicat acestui lucru şi de aceea nu am putut aprofunda domeniul picturii. În timp mi-am dat seama că trebuie să mă reapuc de ceva. Ceva ce înseamnă artă, creativitate, suflet.

Am început să mă documentez despre procesul handmade și mi-a plăcut cum sună, cum arată. Pur şi simplu îmi place ideea de a crea. După ce m-am pus la punct cu micile detalii am început să croşetez (dar nu-mi ieşea şi nici nu am fost perseverentă), apoi înodam brăţări (dar nici aici nu am fost atrasă). Voiam să croiesc… mi-am cumpărat câteva reviste BURDA unde găseam schiţele şi mă chinuiam să tai materiale şi să cos la mână (pentru că nu-mi permiteam să-mi cumpăr o maşină de cusut) și mi-a plăcut. Cred că mă apuc şi de croit, timp să am.

După nopţi întregi de citit şi vizionat pe youtube am început să mă joc cu acea plastilină cum o denumeşte toată lumea… FIMO… începutul e ca oricare altul, greu… însă pe parcurs am simţit că am îndemânare, am pus în practică şi deja micile mele creaţii luau aploare şi mă bucură. Tot exersând, strânsesem ceva pe stoc, dar a durat o veşnicie până am ieşit cu ele „pe piaţă”. Ţin minte şi acum cât de fericită am fost pentru că prima mea vânzare depăşea cu puţin 200 RON.

Eu: Ținând cont de faptul că ești artist handmade și probabil ai o viață socială intensă… unde și cum îți găsești inspirația?

Andreea: A durat ceva timp să-mi creez stilul personal… chiar dacă şi acum mă mai inspir din lucrările artizanilor din afară (niciodată nu iese ceva pur identic). Mă inspiră oamenii care vin cu idei proprii şi împreună putem schiţa produsul dorit. La început, am fost de câteva ori mustrata sau atenţionata mai bine zis de către fetele din breaslă, pentru că nu era tocmai un lucru drăguţ. A te inspira e una, pentru că la o anumită lucrare poţi adăuga amprenta ta… şi a copia este alta. Mai am multe de învăţat, însă consider că am reuşit să-mi deschid uşi şi să intru pe piaţa prin lucrările mele.

A fost greu, însă nu imposibil. Am investit destul financiar şi nu mai zic sufleteşte, pentru că în toate lucrările mele există o parte din sufletul meu, pentru că întodeauna când lucrez mă detaşez de lumea nebună în care trăim şi rămân doar eu cu mine. Mi-ar plăcea să pot avea o deschidere mai mare, însă este prea puţin promovată lumea handmade-ului şi din păcate nu poţi trăi din asta. Însa, nu se ştie niciodată ce îţi rezervă viitorul.

Eu: Ce îți place și ce iți displace în “lumea handmade-ului”?

Andreea: Îmi place lumea handmade-ului pentru că în fiecare lucrare a artizanilor, fie că lucrează cu polimer sau altceva există amprenta noastră. Există autenticitate şi din 100 de produse şti sigur că unul din ele este al tău, însă atunci când pe piaţa apare copia perfectă a originalului este dureros, pentru că nu prea ai ce face în situaţia dată. Până la urmă este loc pentru fiecare, atâta timp cât publicul este cel care alege. Important este să placă şi să fie apreciate. Există şi alţi artizani care realizează diverse din pasta polimerică, însă fiecare lucram diferit, aici intervine de altfel gusturile şi preferinţele clienţilor.

Eu: Ce greutăți întâmpini în lumea handmade? Cât de apreciată este munca ta, ce ai învățat până acum și cum te-a schimbat pe tine ca om…

Andreea: Cred că cea mai mare greutate şi nu numai în lumea handmade, este lipsa timpului. Acesta îmi dă de cele mai multe ori bătăi de cap, pentru că oricât aş încerca să mă organizez, aşa încât SĂ NU REFUZ PE NIMENI, să am timp pentru copil, casa şi soţ, întodeauna sunt cam pe fugă… însă nu mă plâng, momentan. Am un singur copil, aşa că timpul pentru lucru este de obicei noaptea între orele 23 p. m- 3 a.m.
Au început să fie din ce în ce mai apreciate lucrările mele, de exemplu cam de un an de zile pot spune că lucrez intens şi pe bandă rulantă la colecţia mea de moţaţi, care cred că mă reprezintă 100% “Moţaţi în rama”. Până la urma depinde şi de client, unii sunt mai pretenţioşi, alţii nu. Unii îmi lăsă mâna liberă, iar alţii îmi scriu cele mai mici detalii, unii sunt nemulţumiţi, iar alţii se bucură şi zâmbesc până la urechi de “chestii – trestii personalizate, fiecare cu poveşti aparte” aşa cum le spun eu. Îmi place să cred că sunt aceeaşi, cu fiecare lucru realizat am evoluat, am căpătat îndemânare, încredere şi acum orice provocare este binevenită. Da îmi plac provocările şi să mă autodepăşesc, chiar dacă, cu ceva timp în urmă, când priveam anumite lucrări, nu m-aş fi văzut în stare de a le realiza şi eu.

Eu: Handmade-ul românesc, hobby sau bussines? Cum a evoluat afacerea ta și care a fost rețeta succesului?

Andreea: Cred că majoritatea artiştilor pornesc în lumea handmade de la un hobby, care îi reprezintă. Aşa cum am spus şi mai devreme, eu am avut mereu înclinaţii artistice. Pictam, coseam, împleteam… însă mi s-a părut un hazard şi am vrut să performez în ceva, probabil de aceea am trecut prin multe, ca să mă pot regăsi şi a pot evolua într-un domeniu. L-am găsit pe FIMO şi am devenit cei mai buni prieteni, aproape de nedespărţit.

A fost dificil, oarecum să-mi creez „un brand”, nu ştiam ce mă reprezintă, căutam şi întrebam în stânga şi-n dreapta… la început am fost „Handmade DEEA”. Am mers ceva cu numele ăsta, făcusem deja un blog http://deeadeutzaa.blogspot.ro/ (care de atunci a rămas neschimbat) sunt destule poze şi chiar acum am intrat şi am văzut cât de mult am progresat… îmi place tare mult să mă uit în urmă la lucrările mele… şi să-mi dau seama că de la an la an, evoluez şi lucrez cu acurateţe.

De la „Handmade DEEA” (pentru că mi se părea banal), m-am gândit mai mult şi am încercat să caut ceva ce mă reprezintă. Sunt o iubitoare de pisicuţe și îmi plăcea cum sună „Pretty Little Kitty”. Am mers şi cu acest nume cam un an jumate, însă într-un final m-am decis şi am hotărât să-mi creez un logo (care reprezintă o pisicuţă cochetă) numai al meu cu numele „PRETTY KITTY”. Nu am avut o reţetă a succesului, pur şi simplu am început să mă implic mai mult şi să mă promovez aşa cum am ştiut eu cel mai bine.

Eu: Sunt curioasă cum îți promovezi lucrările… spune-mi, online-ul este mult mai de succes decât târgurile handmade? Cum atragi clienții?

Andreea: Aşa cum am spus lipsa timpului este o problemă generală, aşa că, participarea la târguri nu mi se pare accesibilă deloc, cel puţin pentru mine. Prefer să particip achiziţionând produse de la alţi creatori. Pe lângă asta cu mult timp în urmă, când eram la început, am participat la 2 târguri de care nu am fost foarte mulţumită, probabil nu au fost îndeajuns de mediatizate şi lipsa vizitatorilor şi-a spus cuvântul.

Acum este mult mai accesibil promovarea online, Facebookul şi Instagramul sunt la îndemâna oricui. Acum, marea majoritate are acces la aceste 2 mari platforme. Încerc să-mi menţin pagina activa şi să postez cât de des pot produsele pe care le realizez, atunci când îmi permit aloc şi un minim buget pentru o promovare plătită, pe lângă acestea sunt implicată şi în grupuri de networking unde de ajutăm reciproc, pentru a avea o vizibilitate cât mai mare a paginii. Potenţialii clienți sunt întodeauna atraşi de produsele fotografiate frumos, recunosc că nu prea pricep la capitolul ăsta, însă încerc să am cât mai multă lumină naturală.

Eu: „Pretty Kitty” are proiecte de viitor? Colaborezi cu cineva sau ești implicată în vreo campanie specială?

Andreea: Îţi dai seama, ca oricine îşi doreşte să atingă cel mai înalt nivel!!! Nici nu ştiu… timpul este foarte limitat şi alergam de colo-colo pentru a supravieţui. Dacă aş şti că pot trăi din asta… că-mi pot achita facturile şi ratele, aş renunţa în secunda 0 la jobul de acum şi mi-aş îndrepta toată atenţia către pasiunea mea pentru a o dezvolta intr- o mică afacere. Am multe idei şi dorinţe, însă viaţa te supune la multe încercări şi nu şti ce-ţi rezervă ziua de mâine.

Sunt puţini cei care muncesc cu drag, pentru că le place ceea ce fac. Din păcate, nu avem deschidere, uşile sunt prea mici iar când vrem să trecem, dăm cu capul de sus şi ne cam doare. Mă limitez… iar unde am ajuns acum este mulţumitor. Îţi dai seama că dorinţa mea rămâne, de a creşte de la an la an. Nu am de gând să renunţ niciodată, pentru că nu ştii încotro te duce viaţă şi nici ce este rezervat pentru tine. Însă ştiu un lucru… am atelierul la îndemână şi ori de câte ori vreau şi simt nevoia de a mă detaşa, nu mă împiedica nimic să-mi aştern sufletul într-o creaţie.

Am diferite colaborări şi mereu sunt deschisă la proiecte noi. Curând aş vrea să lansez o campanie, dacă pot spune aşa, unde la fiecare început de luna vreau să scot la licitaţie un “Moţat în rama”. Toţi aceşti bănuţi vreau să fie depuşi în asociația “INIMA COPIILOR”. De ce aici? Pentru că îmi doresc să fiu implicată cumva în a oferi ajutor acestor copii cu inimioara specială. Ştiu ce înseamnă disperarea în astfel de situaţie, am trecut prin asta şi este dureros.

Eu: Există concurență în lumea handmade? În opinia ta care sunt cele mai mari greșeli pe care le face cineva atunci când este la început de drum?

Andreea: Exista da, însă cred cu tărie că publicul este cel care alege. Pentru început de drum este nevoie de pasiune şi perseverenţă, iar găsirea unui stil personal este cea mai importantă şi grea alegere, o comunicare bună cu potenţialii clienţi şi implicit seriozitate. Cam acestea ar fi lucrurile de care ar trebui să ţină cont pentru început.

Eu: Cum decurg lucrurile atunci când vine vorba de obiecte personalizate? Ții cont de dorințele clientului sau încerci să-i convingi asupra tematicii obiectului personalizat în funcție de anumite criterii?

Andreea: În primul rând îl fac atent la stilul meu de lucru, pentru că s-a întâmplat ca de multe ori să vină cu poze de la alţi artizani cunoscuţi, vrând să le fac identic acel model, după aceea stabilim acest aspect discutăm detaliile pe care şi le doreşte, le cer un model pe care l-au văzut pe pagină, culori, mesajele care vor să apară, le cer şi poze (pentru că personajele încerc să le fac să arate cât mai mult cu originalul) şi uneori îmi mai lasă şi mâna liberă… iar asta mă bucura cel mai tare.

Eu: Comparativ cu piața din afară, cum ai defini handmade-ul românesc? Ce ai schimba dacă ai avea posibilitatea?

Andreea: În afara ştiu că este foarte apreciat handmade-ul şi acolo pot spune că sunt apreciate la adevărata lor valoare. Aici în ţară, nu sunt atât de accesibile la preţ, iar asta probabil este un dezavantaj pentru cei care îşi doresc şi nu îşi permit! Aş schimba mentalitatea oamenilor…

Eu: Definește „Pretty Kitty” în trei cuvinte!

Andreea: Nu sunt 3 cuvinte, dar e ceva ce mă reprezintă “Chestii- trestii personalizate, fiecare cu poveşti aparte “.

Eu: Ai și alte pasiuni înafară de ceea ce știm că faci?

Andreea: Da. Îmi place să citesc. Am început 2 cărţi pe care nu ştiu când voi reuşi să le termin… probabil va trebui să le iau de la capăt când va fi momentul. Îmi place să cumpăr diverse (deci shoppingul) îmi place să gătesc (dar nu foarte des), să ascult muzica, să călătoresc…

Eu: Planuri de viitor care așteaptă să iasă la iveală?

Andreea: Aştept să văd ce îmi rezervă viitorul. Momentan nu am planuri legat de “Pretty Kitty”.

Eu: Draga mea, mulțumesc pentru amabilitatea de a răspunde la întrebări. Sper că nu am fost indiscretă, iar în încheiere spune-le cititorilor un gând bun și unde îți pot vedea, admira sau comanda lucrările.

Andreea: Cu mult drag! Mulţumesc şi eu pentru invitaţia de a vă povesti puţin din ce însemn eu şi Pretty Kitty. Le mulţumesc tuturor celor care urmăresc cu interes proiectul meu, fără ei probabil proiectul meu de suflet nu ar fi fost astăzi, aici. Desigur dacă îşi doresc să achiziţioneze ‘Chestii-trestii personalizate, fiecare cu poveşti aparte” îi aştept cu drag pe pagina mea https://business.facebook.com/prettykitty.ro/ o lume magică plină de culoare şi zâmbete!

3096 Tage – O dramă emoţionantă…

Nu îmi plac dramele prin care oamenii simpli sunt puşi la încercare. Viaţa este plină de obstacole, iar imaginaţia bolnavă a unora… întrece orice limită. Nu ştiu cum am dat peste acest film! Răsfoiam din plictiseală pagină după pagină, pe internet, după un film bun şi am dat peste 3096 Tage. O poveste bazată după un caz real petrecut în 1998.
Austriaca Natasha Kampusch a fost răpită la vârsta de 10 ani în timp ce se îndrepta la şcoală. Este ţinută prizonieră timp de 8 ani de zile! Într-o cuşcă de 3 metri pătraţi, îngrozită la propriu de răpitorul ei, bătută chiar şi de 200 de ori pe săptămână. La un moment dat… Natasha începe să scrie pe bucăţi de hârtie igienică, toate ororile prin care ea trece. M-a oripilat foarte mult faptul că număra fiecare lovitură primită, fiecare pumn în stomac, palme.

Natascha Kampusch: Why did you pick me?

Wolfgang Priklopil: I’ve seen your smile.

Wolfgang Priklopil, bărbatul care a răpit-o, o trata ca pe o sclavă, obligând-o să facă curăţenie în casă în mod obsesiv. Nu o hrănea (sărmana stătea şi 4-5 zile nemâncată) şi o obliga să umble dezbrăcată prin casă. De multe ori, Natasha a încercat să se sinucidă, sperând ca drama ei va lua sfârşit. A dat greş de fiecare dată. În final a înţeles că trebuie să supravieţuiască, să încerce să-l tempereze pe obsedat şi cu puţin noroc şi neatenţie din partea răpitorului, după 8 ani de chin, reuşeşte să fugă. După evadarea ei, răpitorul se sinucide.
Abuzată fizic şi emoţional, Natasha reuşeşte la câţiva ani după evadare să-şi scrie memoriile. Cartea a avut un mare succes şi cu toate astea în ţara natală a fost blamată, atât ea, cât şi mama ei. Am făcut câteva cercetări pe internet şi spre mirarea mea am aflat că Natasha a cumpărat casa unde a fost ţinută captivă. Întrebată de ce a făcut acest lucru, ea a spus că „o parte din viaţa mea este aici”. M-a emoţionat acest film… m-a făcut să mă gândesc că lumea este plină de oameni răi şi cine ştie, câţi copii răpiţi au trecut prin traume inimaginabile la fel ca Natasha şi nu au avut norocul să evadeze…
 Un film care merită văzut! Nu este recomandat celor cu inima slabă…

Băi, eu ți-aș da o amendă…

De ce? Ca să te educi forțat, dacă cu binele nu ai reușit să o faci! No, bine… există riscul să te doară la banană și să-mi arunci banii (și-un scuipat) de amendă între ochi în lehamite. Că doar tu ai bani și eu sunt doar un rahat cu ochi pe lângă tine.

Ți-aș da amendă când puți!

Serios! Transportul în comun este înfiorător pe timpul verii. Lumea e dereglată din cauza căldurii, șoferii ne transportă ca niște sclavi, cartofi și una peste alta mai suntem obligați să suportăm diferite mirosuri specifice unui hiene moarte. Ți-aș da amendă și-un săpun!

Ți-aș da amendă, mămico!

Da, mami și ție! Ți-aș da o amendă când îți duci odrasla să facă „căcuță” și „pipilică” în boschetul de lângă locul de joacă. Și asta în situația în care există toalete ecologice la doi metri de tine! Ți-aș da amendă când scuipi semințe ca la maraton și lași în urma ta un munte de mizerie. Ah, mai ai și pretenții: vai, parcul este atât de murdat. (Bleah)

Ți-aș da amendă, nea șoferu’…

Circul de obicei cu sicriele alea pe patru roți… 303 mai exact. Plătesc 2 Ron pe drum de banii ăia primesc: masaj anticelulitic (băi, toate gropile le prinde), muzică blană plus jeg și câțiva „lua-v-aș”și „da-ți-aș”din convorbirile telefonice ale șoferului. Băi, ceartă ca la ăștia nu am mai văzut.

Aș da amendă pensionarilor care își plimbă fundul prin caniculă și apoi zac leșinați prin urgență. Bre, dacă nu-i cutremur și nu arde nimic… stai în puii mei acasă. Ce? Nu ai furazolidon în casă? Dă-i cu ceai de mentă și trece!

Mi-aș da amendă chiar și mie pentru porcăriile debitate până acum și pentru lipsa de inspirație din articol! Ce tupeu, domnule! Nu mai știu bloggerii ce să scrie  și se iau de lume. Că, na… ce să facă și ei! Am atâtea scenarii cu amenzi… încât aș umple visteria statului. Să nu se mai plângă că nu are bani de străzi, canalizări, locuri de joacă pentru copilași. Știți și voi… nimicuri de-astea. Mă duc la somn că fur curent în miez de noapte și poate mă trezesc cu gânduri mai senine.

Cum s-o las mă, cum s-o las, păi tu nu auzi ce zice despre mine?!

 

O vorbă din strămoşi zice că nu poţi astupa gura lumii. Nu ştiu cât de veche e vorba asta dar ştiu că sigur, nu s-a schimbat nimic între timp.

Dar ce conteaza cine și ce zice despre tine?

Să fim serioşi, în primul rând, toată lumea vorbeşte despre toată lumea mai în glumă, mai în serios. În offline sau în online discutăm despre tot ce se întâmplă şi despre oricine, cunoscut sau necunoscut, în cunoştinţă de cauză sau în necunoştinţă de cauză. De obicei nimeni nu verifică nimic, se merge „pe surse”. Pornind de la această premisă, uneori, din greşeală, prostie sau răutate sunt persoane care aud ce se spune despre ele. Ei şi atunci să vezi scandal, ce se activează, ce gât de flamingo fac şi etc. că uite ce s-a zis şi chestii de genul.

Și dacă te agiți, ce câștigi?

Absolut nimic. Cel mai eficient, e să ignori complet fenomenul respectiv. Nu trebuie şi nu merită să-ţi baţi deloc capul cu fazele astea şi cu persoanele respective. E pierdere de energie şi atât. Da, ştiu, a zis nu ştiu ce rahat despre tine, aşa, şi? Să luăm un exemplu clar.

Măricică, afirmă că Vasilică e proastă. Vasilică aude şi se enervează că de ce i-a zis aia că e proastă? Activarea în acest caz este o prostie. Să fie clar, fiecare dintre noi avem un sistem de valori, un sistem de referinţă la care ne raportăm. De obicei când faci mişto de cineva, sau afirmi ceva despre cineva, este vorba despre ceva ce e mai rău ca tine. E vorba însă despre ceea ce tu consideri că ar fi mai rău ca tine, nu înseamnă că este şi adevărat. Ok? De asta Maricica spune că Vasilică e proastă. Într-o anumită situaţie sau în mai multe Vasilică a greşit ceva şi asta o face proastă în ochii Maricicai. Are Maricica dreptate?

NU. Pentru că afirmaţia ei despre Vasilică nu vine în urma unui test de stabilire a IQ-ului sau ceva de genul. Pur şi simplu e o remarcă dispreţuitoare pe care Maricica şi-a permis luxul să o emită. Apoi, poate Vasilică este „proastă” când e vorba de un fragment din ceva anume asta nu înseamnă însă că este proastă de tot. Adică, poate nu spală vasele bine dar poate dă bine cu aspiratorul. Asta înseamnă că e proastă doar pe sfert, prin “proastă” înţelegând că nu e bună la o chestie dar e bună la alta. Şi în cazul ăsta, toţi suntem proşti, trust me. Apoi, Maricica cine e, care e domeniul ei în care este specialistă? Este domeniul în care activează şi Vasilică, Maricica îi este superioară celeilalte sau doar CREDE că este? Eu cred că e a doua variantă.

Deci de ce să te agiți?

Având în vedere cele de mai sus, nu mai bine stai tu, Vasilică cuminte şi o laşi pe aia să vorbească, înţelegând că în condiţiile astea, prostia ei este mai mare ca a ta? De ce să-ţi baţi capul cu ea? Sunt oricum două variante mari şi late: o ignori sau o confrunţi. Dacă o confrunţi, nu vei obţine absolut nimic. O să te cerţi cu ea şi ulterior o să zică că eşti şi proastă şi a dracu’. Energie consumată pentru… ?

Completează tu aici dacă ai nişte motive bune.
Deci n-are sens să te agiţi pentru vorbele rele, n-ar trebui să fie relevante pentru tine. Cel mult lasă-le să te ambiţioneze dar nu şi să te afecteze în alt sens. Dacă zice Maricica că eşti proastă nu înseamnă că eşti sau că o să devii.

Ok, dar la “bârfe pozitive” am voie!?

NU. Am stabilit că nu e ok că cineva să te vorbească de rău. Nu te ajută nici dacă cineva te vorbeşte de bine şi aplicăm acelaşi algoritm. Să spunem că găseşti un test pe facebook în care ţi se cere să spui cinci capitale ale ţărilor x, y, z, t şi q. Cineva îl citeşte cu voce tare şi voi scrieţi pe foaie. Participi tu şi un coleg, tu le ştii pe toate colegul doar una. La final, colegul se uită la tine cu admiraţie şi zice „Vai, ce deştept eşti!”.

Te bucuri de compliment, dar oare e cazul? Măricel te-a lăudat şi zice că eşti deştept. E posibil să aibă dreptate, dar care e sistemul de valori la care te raportezi şi tu şi Măricel? Eşti mai deştept ca el, asta a recunoscut şi el dar care e nivelul lui? Sunt şanse mari să nu fi ridicat prea mult ştacheta şi atunci tu te crezi safe dar de fapt nu eşti. Asta pentru că eşti mai deştept ca el, dar el nu e prea deştept. Eşti mai deştept şi ca un câine, în teorie cel puţin, asta te face să dai din coadă?

Complimentele mi se par şi mai periculoase decât negaţiile asta pentru că ne împotrivim, respingem o bârfă dar nu suntem dispuşi niciodată să respingem un compliment din contră, lăsăm garda jos. Chiar dacă e fake, se acceptă, asta e. Iar asta te poate face să te culci pe o ureche şi să crezi că eşti ok şi că nu mai ai nimic de făcut şi de învăţat. Iar asta e cea mai mare tâmpenie ever. Zi de zi, minut de minut sunt lucruri de învăţat şi de descoperit.

E nevoie de o minte limpede, ochi deschişi şi urechi cât parabolicele. De asta nu trebuie să laşi nici bârfele dar nici complimentele să te afecteze în vreun fel. În situaţii de genul, nu vorbele celorlalţi te transformă, ci tu te transformi în mai bine sau mai rău.

„Articol scris de InfraSunete,  https://infrasunete.eu” 

Când ești bou, mai bine taci…

Bă, când ești bou și nu ai cei 7 ani de acasă mai bine… taci. Nu te lua cu mine-n gură, nu încerca să ieși basma curată. Te-ai ars, prostule! Nu suport mojicia și nici orgoliul de prost gust. Nu mă lua de fraieră, prietene! Nu am 40 de ani pomană… am trecut prin multe și am văzut atâta răutate în jurul meu încât aș putea scrie un bestseller de succes, înțelegi? Nu am pretenția ca oamenii din jurul meu să mă înțeleagă, jur. Nici eu nu mă înțeleg! Sunt atât de complicată și atât de proastă câteodată, încât cred că oamenii sunt buni și educați.

Sunt atât de proastă, încât am impresia că dacă ofer șanse infinite… sufletul meu va fi izbăvit de păcate și voi avea recunoștința omenirii. Sunt fraieră în permanență! Observ, critic în suflet și tac. Tac, dar nu mereu. Câteodată îmi vine să-ți smulg capul și să joc fotbal cu el atunci când văd cum te comporți cu copilașii tăi. Câteodată îmi vine să urlu atât de tare și să-ți dau un șut în dos atunci când te comporți ca un animal cu apropiații tăi.

În lume sunt mai mulți proști decât oameni. – Heinrich Heine

Când îți bați joc de cei din jurul tău și toate ți se întorc înzecit, nu te întreba: de ce, Doamne? Se adună multe frustrări și câteodată mă transform. Mă transform în Xena sau în oricare altă bestie vrei tu și crede-mă, nu vrei să-mi cunoști cealaltă față. Oamenii tot spun că X a făcut, Y a dres și că așa este în România. Că orice am face noi și oricât am încerca, nimic nu se va schimba.

Atâta timp cât nu iei atitudine și nu îți faci vocea auzită, cu siguranță nu se va schimba nimic în lumea asta. Și scutește-mă cu „poate nepoții noștri vor apuca timpuri mai bune”! Mă doare-n cot de nepoți și de-a șaptea spiță a neamului care nici nu s-a născut, înțelegi? Eu vreau acum să trăiesc bine și să le pot oferi copiilor un viitor mai bun. Eu vreau acum să le arăt copiilor mei că oamenii se pot schimba și că pot avea încredere în cei din jurul lor.

Ce-am pățit? Nimic! Pur și simplu nu mi-am luat pastilele… sau nu își mai fac efectul la ce văd în jurul meu. Așa că, dragă OM care mă cunoști… atunci când mă iei de fraieră, fi bun și nu te întreba de ce îți plătesc cu aceiași monedă. Când ești bou, mai bine taci…

Oamenii se pot schimba?

Cu siguranță această întrebare ați auzit-o de foarte multe ori. Oamenii determinați și cei care au învățat din greșelile lor se pot schimba. Oamenii care sunt în stare să-și asume anumite lucruri cu siguranță se pot schimba. O simplă tragedie, socializarea, o relație nepotrivită te pot schimba. Te transformă într-un alt om într-o secundă chiar, dar în cele din urmă contează în ce mod se pot schimba.

Din păcate, de cele mai multe ori oamenii se schimbă în mod negativ. Dacă viața le-a fost un haos total și cineva încearcă să-l îndrume pe drumul cel bun… vei avea surpriza ca acel om să nu-și dorească o schimbare. Oamenii se îneacă în propria amărăciune fără să ia atitudine. Câteodată îți spui că dragostea familiei și suportul lor pot schimba omul în bine, dar de cele mai multe ori lupta este pierdută de la început.

Când faci o alegere, schimbi viitorul. – Robin Sharma

Sunt oameni care nu-și doresc schimbarea! Sunt oameni care, deși ai petrecut ani lângă ei și de fiecare dată ai sperat că va fi bine, refuză să vadă viața altfel. Degeaba le dai argumente și zeci de șanse pentru „izbăvire”. Vei primi promisiune goale, minciuni atât de grețoase încât mămicile în devenire ar naște instant. Oricâte șanse ai dărui și oricât ai încerca să accepți realitatea, câteodată se umple paharul. Și când se umple paharul… începe haosul.

Atât timp cât respectivul/respectiva nu își dorește o schimbare, tu chiar nu mai ai ce face. Ori accepți situația, înghiți în sec și mergi mai departe, ori dacă situația o cere… te schimbi TU! Iei atitudine și faci tu schimbarea. Uneori viața ne oferă surprize atât de plăcute încât vei ajunge la concluzia că alegerea ta a fost exact când trebuia.

Oamenii se tem de schimbare și chiar nu înțeleg de ce…

Se întâmplă să mai bat câmpii…

Uneori asta fac. Fur curent cum s-ar zice. Băi, dar în mod grosolan. Am impresia că e un nou mod de apărare a organismului, a subconștientului… sincer, nu știu exact. Te doare părul ce pot să scot din mintea mea. Mă amuză și pe mine. Mă port copilărește de parcă mi-ar fi dor de mine… de cea care avea cândva 10-12 ani. De cea care nu se temea de nimic și avea impresia că lumea este bună, sinceră și pură. Aveam să mă izbesc de realitate un pic mai târziu și de atunci o tot fac.

Încerc să mă țin pe picioare într-o lume pe care o văd în schimbare. Într-o lume în care totul este posibil dacă crezi în tine… dacă crezi în cei din jurul tău și le oferi, atunci când trebuie, o șansă. Încerc din răsputeri să înțeleg haosul și ideile preconcepute. Încerc să dau o șansă tuturor, chiar dacă acest lucru înseamnă să fiu călcată în picioare. Chiar dacă risc să mă fac neînțeleasă… încerc să schimb ceva. Încerc să-mi repar greșelile și să adun în jurul meu oameni ce iubesc viața. Oameni ce-mi oferă sprijinul atunci când nu îl cer în mod direct, oameni ce mă iubesc așa cum sunt.

Nebună, visătoare, credulă, uneori proastă de dau în gropi (băi, da bubui de prostie câteodată) … dar cică ăsta-i farmecul meu. Au fost momente când m-am simțit inutilă, respinsă și nu știam ce să fac. Dacă te uiți din avion la mine, nu fac nici cât o ceapă degerată. În rest… sunt minunată! Se întâmplă să bat câmpii atunci când te aștepți mai puțin și crede-mă, doctorii mi-au zis că sunt cât se poate de ok mintal. Încă… mai târziu nu se știe. Mă amuză oamenii care sunt oripilați când văd ceea ce fac uneori.

Vai, Aguritzo! Ai zburat cu avionul! Faci roata la 40 de ani? Dansezi, cânți, latri la lună și te transformi?

Uită-te în ochii mei? Ai impresia că-mi pasă de ce zice lumea? Talk to my hand!  Și, da! Le fac pe toate și încă pe atât! Există vreo limită de vârstă în care te poți bucura de viață? Există o lege în care se interzice dreptul de a te simți ca un copil? No f… way, dude! Nu am de gând să-mi pun un sac în cap și să mă comport ca o cucoană bășinoasă doar pentru că așa vrea societatea sau doar pentru că buletinul meu arată o oarecare vârstă.

Bucurați-vă de viață, oameni dragi. Bucurați-vă de faptul că sunteți iubiți și înțeleși. Prețuiți clipele petrecute cu cei dragi și orice ați face… trăiți-vă viața din plin. E atât de frumoasă! Jur! Opriți-vă din haosul vostru și priviți în jur.

Câștigă-mi respectul, domnule/doamnă Pr-ist…

Probabil titlul vă induce în eroare, dar acest mic articol este adresat strict celor care se dau mari Pr-iști și habar nu au să lege două cuvinte. Nu dau nume și nici nu aș vedea rostul, dar sincer mi s-a acrit de oamenii care cred că „bloggerii e proști”. Băi, unii poate sunt… eu vreau să cred că sunt undeva pe la mijloc. Nu prea am sclipiri de inteligență prea dese, dar nici proasta satului nu sunt.

Ideea este că m-am săturat de email-urile mega geniale în care mi se cere o colaborare. De fapt m-am săturat de modul de abordare a expeditorului, încât mi se face greață instant și parcă l-aș lua la bătaie dacă ar fi în fața mea. Băi, cât de proastă mă crezi atunci când îmi trimiți un text care inițial a fost publicat în engleză, iar tu deșteptul lumii l-ai adaptat în limba română. Hello, tot plagiat este! A, nu? Mi s-a părut atunci! Oi fi proastă! Mai sunt unii care te aburesc ca la Ploiești.

Vai, da ce drăguț ați scris pe blog! Da, ce frumooos. Sunteți genială, doamna Aguritza! Atât de genială încât îmi permit să vă întreb dacă sunteți atât de toantă și dacă vă plictisiți… poate doriți să-mi promovați afacerea. Nu avem buget… dacă aveți ceva idei, sincer v-aș mulțumi pe veci.

Băi, eu am ciungă-n păr cumva? Aveți impresia că ideile le am în șifonier, în buzunarul din spate a blugilor de pe raftul de sus? Adică eu cu ideile, voi cu faima! Frumos! Nu că ar fi prima data… am pățit-o! Dar ce să zis, omul încearcă și insistă… oi fi proastă și nu am văzut cele douăzeci de emailuri disperate.

Vrei să colaborezi cu mine? Câștigă-mi respectul! Învață-mă să îți admir munca și fă în așa fel încât să-mi doresc o colaborare win-win cu tine. Captează-mi atenția atunci când îmi trimiți un email sau un mesaj pe facebook. Vreau să citesc un email cu o cerință clar formulată, fără ocolișuri și politețuri inutile. Faptul că mă pupi în dos… nu mă face să întorc favoarea. Cel mult îți trimit un refuz..din fundul grădinii. Spune-mi clar ce vrei de la început, ce așteptări ai și ce oferi. Nu-mi vinde baliverne, că nu le înghit… am alergie. Vrei să colaborezi cu mine? Câștigă-mi încrederea, fă în așa fel încât să văd beneficiile și jur (pe roșu, violet.. ce vrei tu) că vei avea respectul meu de la primele cuvinte.

Aș scrie multe, dar le țin pentru mine. O dau în înjurături și nu-i frumos, nu? Domnule/Doamnă Pr-ist, te rog din suflet să nu mă mai iei de proastă atunci când mai trimiți un email. Nu mă dă pe spate numele brand-ului, nici dacă ar fi Gucci. Timpul meu este prețios așa cum este al dumneavoastră… deci, să nu mai umblăm după vișini.

Ps: Nu aruncați cu roșii! E timpul cireșelor…