După anul 2000, influenţa internetului a luat amploare. Era pur şi simplu o noutate pentru mulţi dintre noi, o nouă eră a tehnologiei revoluţionare stătea să înceapă şi cu ajutorul acestuia s-a ajuns la crearea comunităţilor online virtuale. Scopul acestor comunităţi era pentru a construi o punte între relaţiile oamenilor de pretutindeni, de colaborare, de a învăţa lucruri noi sau pur şi simplu erau un mod de-a împărtăşi aceleaşi opinii, hobby-uri. O mare importanţă în aceste comunităţi o au discuţiile cu tematici diferite care întreţin şi leagă emoţional fiecare membru implicat. În mediul virtual poţi fi oricine, poţi să-ţi maschezi parţile rele, poţi să îţi creezi o nouă personalitate. Prima dată când am luat cunoştinţă cu o comunitate virtuală online a fost în anul 2003 cu ajutorul unui joc online numit IMVU. Nu am rezistat prea mult acolo, nu mă simţeam în largul meu şi faptul că întreaga comunitate era formată mai mult din tineri sub 20 de ani, m-a făcut să-mi pierd rapid interesul.
În 2005 am luat cunoştinţă cu Second Life, o comunitate virtuală care m-a captat timp de 4 ani. Adoram faptul că îmi pot face prieteni cu uşurinţă, că pot discuta cu ei despre orice temă şi mai ales, puteam fi oricine doream. Nu am vrut nici în ruptul capului să-mi creez o personalitate falsă. Am vrut să fiu cineva, să mă fac remarcată şi am reuşit. În această comunitate am învăţat să-mi upgradez lecţiile de limbă engleză, studiate în şcoală. Se scria (în chat) şi se vorbea live în limba engleză şi mânată de curiozitate, am vrut să cunosc foarte multă lume, să le aflu poveştile, dramele sau pur şi simplu să îi cunosc pe ei ca oameni. Mă numeam Aguriţa Saiz şi am debutat în SecondLife ca host la un club country. Eram o gazdă primitoare, mă antrenam în discuţii interesante şi graţie acestui job, m-am făcut plăcută din prima clipă. Mai târziu, am vrut mai mult. M-am documentat serios şi am învăţat să devin un Dj de nota 20. Cele două ore live petrecute pe un steam adevărat, cu peste 200 de persoane care mă ascultau erau o mângâiere pentru sufletul meu. Mă simţeam importantă, admirată pentru munca pe care o făceam. Deveneam obsedată de „munca” mea acolo, am vrut să fac mult mai mult şi „faima” care îmi lipsea din viaţa reală, o găseam acolo. Nu am lăsat jobul de Dj niciodată, iar în timpul în care nu eram în emisie, am învăţat să devin un fashion designer. În tot acest timp, am cunoscut persoane minunate, cu suflet cald care m-au ajutat să-mi descopăr noi hobby-uri şi să privesc altfel viaţa. Chiar dacă perioda de glorie a durat ceva ani de zile, nu m-am dat în lături să cunosc în viaţa reală şi persoana din spatele calculatorului. Aşa mi-am cunoscut o prietenă(printre mulţi alţii) care în momentul când a devenit mămică, m-am oferit să-i botez copilul. Nu ştiam ce va fi, băiat sau fetiţă, dar am jurat că primul ei copil va fi botezat de mine. Şi m-am ţinut de cuvânt. Relaţia noastră este frumoasă şi acum, chiar dacă din cauza distanţei nu ne mai întâlnim aşa de des. Nu mi-a fost teamă că voi fi dezamăgită, că acel om nu se va ridica la nivelul care-l aşteptam. Nimeni nu este perfect, iar o comunitate online îţi poate reda încrederea în oameni. Ce am învăţat eu după această perioadă de viaţă virtuală? Că oamenii sunt dornici de comunicare, indiferent din ce categorie socială face parte, indiferent de naţionalitate sau de culoarea pielii, toţi suntem la fel. Toţi vor să cunoască amănunte despre obiceiurile tale, despre tradiţiile ţării din care faci parte. Am fost surprinsă plăcut de curiozitatea oamenilor când le spuneam că sunt româncă…mă aşteptat să mă catalogheze ca pe-o „femeie uşoară” aşa cum sunt catalogate femeile românce pe alte meleaguri. Nu a fost aşa şi schimbul bogat de informaţii în aceste dialoguri, m-au făcut să-mi schimb părerea despre oameni.
„Nu judeca niciodată după aparenţe!”
În 2008 am făcut cunoştinţă cu reţeaua de socializare Facebook. Şi aici am cunoscut oameni valoroşi, cu suflet mare şi dragoste pentru frumos. Ce nu-mi place aici? Oamenii se tem să se cunoască, să fie sinceri unii cu alţii, să se implice în evenimente sau proiecte unde poţi avea ceva de învăţat. Spaţiul virtual al platformei Facebook m-a determinat să-mi creez un blog, să-mi constuiesc propria comunitate online. Un spaţiu unde pot discuta diferite teme, unde pot să găsesc informaţii valoroase de la ceilalţi membri, un loc unde lumea să revină cu drag, de câte ori simte nevoia. De foarte multe ori am simţit nevoia să plec din spaţiul virtual şi să cunosc persoanele cu care comunic. Nici acum nu mi-a fost teamă. Am avut încredere să ies cu ei la o cafea, la un eveniment monden sau pur şi simplu la o plimbare pe malul mării. Am cunoscut poveştile din spatele unui profil de facebook. Poveşti de dragoste, vieţi ruinate din prostie sau orgoliu, poveşti în care se ascundeau adevărate drame. Oameni simpli, oameni cu calităţi şi defecte, oameni cu principii în viaţă sau cu orgolii ce nu îşi aveau rostul. Nu i-am judecat, nu îmi permit. Fiecare îţi croieşte drumul în viaţă după bunul plac şi niciodată nu am încercat să schimb caracterul unui om, chiar dacă, uneori simţeam nevoia să o fac.
Mi-aş dori ca oamenii să uite de mediul online măcar o zi pe săptămână. Să uite de toate platformele de socializare şi să pună piciorul în prag:
-Gata! Azi mergem să ne întâlnim cu…vom savura pe îndelete o cafea în timp ce vom pune la cale un proiect în care vom îndemna şi pe alţii să comunice şi offline.
Ar fi greu? Nu cred. Sunt sigură că oamenii sunt dornici de comunicare şi de faptul că-şi pot autodepăşi limitele, că pot învăţa lucruri noi şi interesante la o simplă întâlnire offline. Am luat cunoştinţă cu o nouă comunitate aflată deocamdată, în stadiul beta. Komunomo doreşte să devină parte din viaţa ta, să te ajute să cunoşti oamenii şi în mediul offline. Noua platformă încearcă să-i facă pe oameni să-şi învingă temerile, oricare ar fi ele şi să facă un pas către comunicarea face to face. Eu m-am înscris deja şi am speranţa că voi putea face lucruri mari acolo. Vreau să îndemn oamenii să se cunoască între ei prin intermediul unor întâlniri cu tematică handmade. Nu contează că nu ştii absolut nimic despre acest lucru, vei învăţa alături de ceilalţi. Ne vom spune poveştile de viaţă la o cafea cu gheaţă în verile toride sau la o ciocolată fierbinte pe timp friguros în timp ce învăţăm să facem lucruri minunate cu propriile mâini. O simplă felicitare pentru cei dragi, o brăţară pentru o prietena dragă sau simple obiecte din materiale reciclabile, pot deveni adevărate opere de artă. Nu ai nevoie de studii, ci doar de pasiune, răbdare şi curiozitatea de a cunoaşte lucruri noi.
În altă ordine de idei, mi-aş dori ca prin intermediul platformei Komunomo să reuşesc un proiect în care să fie implicaţi părinţii şi copii în acelaşi timp. Încă nu sunt sigură de idee, mă gândeam că noi ca adulţi putem influenţa foarte mult viziunea unui copil şi cred că sunteţi de acord cu mine când spun că tinerii din ziua de azi nu citesc cărţi. De niciun fel, nici măcar istorioarele simple din „Poveşti nemuritoare” sau cele cunoscute de noi din vremea copilăriei. Sper să reuşesc să schimb ceva, sper să pot influenţa oamenii cu dragostea mea faţă de handmade şi să-i fac curioşi să încerce ceva nou.
Voi reuşi? Timpul va decide şi până atunci, aştept să ne întânim offline mai des, la o cafea sau un ceai şi să facem lucruri mari. Să arătăm şi celorlalţi că putem construi o lume minunată în mediul offline, că nu ne este teamă să ne arătăm adevărata faţă sau adevăratele emoţii din suflet. Ce zici, te încumeţi să mă cunoşti offline? Eu te aştept…
Acest articol participă la proba nr#18 din cadrul competiţiei SuperBlog 2014!
